La plimbările noastre zilnice, fiecare are rolul lui: eu împing căruciorul Stefaniei, iar Matei pedalează curios înaintea noastră. Sunt momente simple, dar pline de magie — momente în care povestim, ne imaginăm și… „punem țara la cale”, așa cum ne place nouă să spunem.
Într-una dintre aceste plimbări, discuția noastră a luat o întorsătură neașteptat de profundă. Vorbeam despre inimă și despre iubire. Despre cum simțim lucrurile care nu se văd.
I-am spus, cu zâmbetul pe buze:
– Tati mi-a furat inima și m-a făcut să mă îndrăgostesc de el…Mi-a luat inima mea și inima lui ,și așa ai apărut tu și Ștefania, iar acum inima mea e la tine și la ea. Jumătate și jumătate.
Matei s-a oprit o clipă, nedumerit, cu acea seriozitate specifică copiilor care încearcă să înțeleagă lumea:
– Păi cum, mami? Eu am în piept și inima mea și a ta?
Am zâmbit și i-am răspuns simplu:
– Da. La tine în piept bate jumătate din inimioara lui mami și jumătate din a lui tati.
A urmat o nouă întrebare, la fel de sinceră:
– Și la Stefania ce bate?
– Cealaltă jumătate. Jumătate de la tati și jumătate de la mami.
Matei și-a dus mâna la piept și, cu ochii mari, m-a întrebat:
– La mine aici… te am pe tine și pe tati?
L-am privit cu toată dragostea din lume:
– Da. Mereu și pentru totdeauna, în inimioara ta suntem și mami, și tati.
A stat câteva secunde pe gânduri, apoi a concluzionat, cu o logică adorabilă:
– Și până la urmă… eu v-am furat inima.
Am râs și i-am răspuns:
-Da puiule , da !
Și chiar așa e, de 4 ani încoace inima mea bate înafara corpului meu- în copii mei.