Articole în Maternitate

Adio, Didi! Povestea noastra cu suzeta, fara judecata si cu mult suflet

Poate cum știți deja sau cum experimentați multe dintre voi, eu una recunosc deschis: le-am oferit suzetă ambilor mei copii. Am făcut-o atât pentru liniștea mea psihică în anumite momente, cât și pentru confortul și alinarea pe care „Didi” le-o oferea celor mici.

Așa că, din colecția „Ascultăm, nu judecăm”, vă mărturisesc că eu am fost un fan declarat al suzetei! Am folosit-o pentru somn, pentru alinarea colicilor, pentru reglare emoțională și pentru acele clipe în care copilul avea nevoie de un refugiu de siguranță.

Deși am primit o mulțime de critici — atât la primul copil, cât și la al doilea —, eu, ca mamă, am iubit-o pe Didi! Păi, măi nene, nimic nu pune mai rapid butonul de snooze pe plânsete, crize, agitație sau la ora de somn!

La fiul meu cel mare, îmi aduc aminte că eram sub o presiune uriașă din partea familiei extinse. La un moment dat, am zis că ajunge: nu mai voiam să mă stresez atâta și nici să adun nervi din cauza comentariilor celor din jur.

Era undeva prin octombrie, spre sfârșitul primului semestru de grădiniță, când am decis aproape de nicăieri: „Gata, acum scăpăm de Didi!

Cu inima cât un purice, am luat o foarfecă și am tăiat câte un picuț din suzetă, până când am făcut o ditamai gaură chiar în mijloc. Fiul meu avea deja o perioadă în care obișnuia să o mai muște, așa că i-am spus cea mai bună „glumiță” de la momentul respectiv: „Aoleu, au păpat șoriceii Didica!”

Dar vă spun sincer că altă suzetă n-am mai cumpărat! Am tăiat două din start. În casă aveam vreun milion (glumesc, erau vreo 6!), pentru că le căuta pe toate în somn și trebuia să fie mereu una la îndemână.

Așa că, la fiecare tentativă a lui de a lua suzeta și de a o suge sau mesteca, i-o dădeam pe cea „păpată”.

Emoțiile mele la primul somn de amiază și la primul somn de noapte fără suzetă au fost la nivel astrologic!

Dar, aparent, trucul a funcționat de minune. Nu s-a plâns și nu am avut treziri disperate după Didi. În doar 3 zile, etapa suzetei era oficial încheiată.

Fiind la al doilea copil, „Suzi” a fost din nou cea mai bună prietenă — atât a mea, cât și a fetiței mele.

Ștefania (la 1 an și 9 luni) este un fan înrăit Didi! Dacă ar putea, ar băga și 10 în gură deodată, sau ar dormi cu ele în mână și le-ar tot schimba între ele în timp ce doarme.

Se pare însă că luna octombrie este luna renunțării la suzetă în familia noastră.

Ne aflăm din nou în acest punct, iar văzând-o cum adoarme fără Didi… mă încearcă niște emoții uriașe. Recunosc, am și plâns un pic. Parcă renunțarea asta la minunea de suzetă aduce cu ea o etapă inevitabilă de maturizare — un pas mare și important către statutul de toddler în toată regula.

Așa că vă rog să ne țineți pumnii strânși! Sperăm să avem o renunțare ușoară la Didi, blândă și fără prea multe lacrimi — atât din partea Ștefaniei, cât și din partea mea!

P.S. pentru critici: Nu, copiilor mei nu li s-au deformat și nu li s-au stricat nici dințișorii și nici mandibula din cauza suzetei!

Când intră mama în „avarie”

După o săptămână și jumătate în care i-am îngrijit pe copii răciți pe rând — timp în care am fost doar infirmieră, bucătar de supe, măsurător de temperaturi și alintător de serviciu —, am zis în sfârșit: „Gata, mi se arată și mie un pic de liniște și odihnă!”
Ce iluzie dulce! Ce glumă bună din partea universului!
Pe la amiază m-am trezit brusc cu nasul înfundat, un val nesfârșit de mucozități și un ochi care a început să-mi curgă de la sine (probabil de la sinusurile blocate, dar mai degrabă de la starea mea generală de epuizare). Exact când să mă bucur că ei sunt bine, mă îmbolnăvesc eu.
Ca mamă, mă îmbolnăvesc mereu ultima.

Când sistemul meu imunitar e la pământ, iar cel nervos e deja în faliment total. Asta îmi mai lipsea mie acum: o gripă, o răceală, ce minune o fi și chestia asta care m-a doborât.
Și pentru că tabloul meu nu era complet, după 3 zile pline de Theraflu, pumni de Vitamina C, ceaiuri fierbinți și miere, pe fiul meu cel mare l-au apucat din nou tusea astmatică și… surpriză! Mucii.
Dacă aveți vreun buton de Eject de pe planeta asta, trimiteți-mi-l vă rog acum!
De ce e îmbolnăvirea mea cel mai greu test?
Pentru că eu nu am concediu medical. Când copiii sunt bolnavi, mă mobilizez din resurse secrete de adrenalină. Când sunt eu bolnavă… casa mea tot trebuie să meargă mai departe, mesele tot trebuie să le pun pe masă, iar tusea copilului tot trebuie să o monitorizez eu, soțul fiind la servici până târziu.
Dar fix când simțeam că sunt la capătul puterilor, fiul meu mi-a oferit o lecție de o dulceață și o bunătate rară.
— Mami, îți aduc o banană? mă întreabă el grijuliu.
— Nu, puiu, că nu mă simt bine… îi răspund eu încet, cu vocea stinsă.
— Dar, mami, banana are vitamine!
În momentele alea mi-am dat seama că toate vorbele mele nu au fost în zadar. N-am avut ce face decat să mănânc banana, pentru că eu însămi i-am învățat mereu că fructele și legumele conțin vitamine bune pentru corp. N-am putut să-mi contrazic propriile învățături!
Așa că, printre lacrimile mele de epuizare și mucii nesfârșiți, cu cei doi copii privindu-mă puțin nedumeriți de starea mea, am mâncat banana. Pentru că așa e corect și sănătos.
Și deși starea mea fizică e tot acolo, inima mi s-a umplut de o căldură enormă. Câteodată, cele mai bune „vitamine” pentru sufletul unei mame vin exact de la mândria de a vedea ce copii buni și empatici crește.

Trec și peste asta. În pași mici, cu șervețele în fiecare buzunar și cu ceaiul meu fierbinte alătu1ri.

Când începe grădinița și vine toamna: Despre muci, otite, medicamente și iluzia că mai poți dormi


Nu am mai scris de ceva vreme. De citit… ce să mai zic? De pe la sfârșitul lui august nu am mai deschis nicio carte. Singurele lecturi din ultima perioadă au fost prospectele de la siropurile de febră (și alea greșit- că nu am citit cu atenție) și instrucțiunile de la aparatul de aerosoli.
Odată cu venirea toamnei și începerea grădiniței, rutina noastră s-a schimbat complet. Cred că toți părinții, de îndată ce copiii intră în colectivitate și încep primele viroze aferente, ajung cu nervii întinși la maxim. Eu una știu sigur că sunt! În doar trei săptămâni am bifat deja patru „răceli” — câte două de căciulă. La un moment dat am zis că-mi iau câmpii și mă duc în pădure, epuizată de stresul constant, de listele interminabile de tratamente și de multitudinea de siropuri și picături pe care trebuie să le administrez zilnic pentru ambii copii.
Ultima rundă de viroze ne-a lovit din plin. Fiul cel mare s-a ales cu o otită congestivă — pentru că, aparent, oricât de mult aș încerca, tot nu îi suflăm nasul cum trebuie sau cât trebuie. Iar pitica cea mică a făcut o combinație delicioasă de laringită cu faringită.
În mijlocul acestui haos, la un moment dat, doamna pediatră ne-a văzut la UPU și mi-a spus cu toată compasiunea:
— Flavia, ar trebui să te odihnești și să dormi și tu.
Efectiv m-a pufnit râsul. Un râs din acela isteric, de om care n-a mai prins un somn legat de săptămâni întregi. Răspunsul meu a venit pe măsură:
— Nu am cum.
Sincer acum, când să mă odihnesc? Când unul face febră din 3 în 3 ore, iar cealaltă tușește chinuitor noaptea în somn? Când îți pui alarma pe telefon din oră în oră ca să-i verifici pe rând? Iar peste zi, scenariul continuă: am cutia de medicamente pregătită pentru fiecare, sesiuni interminabile de aerosoli, plus că — ce să vezi! — copiii mai trebuie și hrăniți, plus că au nevoie de atenție și joacă constantă. Pentru că, dehh, fraza preferată a zilei este: „Mami, m-am plictisit!”.
Mi-am adus aminte că, înainte să o nasc pe fiica mea, pediatra noastră îmi zisese în glumă:
— O să vezi, Flavia, ce-o să mai slăbești când o să îi ai pe amândoi de crescut!
Și eu am așteptat… Am tot așteptat! La cât stres, la câtă agitație și la ce nivel de oboseală am la bord în fiecare zi, ar fi trebuit să fiu deja albă în cap și să am 40 de kilograme. Dar surpriză! Sunt tot pufi-pufi, iar kilogramele mele nu se grăbesc deloc să mă părăsească, ba chiar par foarte atașate de mine.
Dragile mele mame, dacă treceți prin aceeași perioadă și simțiți că sunteți la capătul puterilor între două ture de febră și zece aspirări de năsucuri, vă îmbrățișez strâns. Nu sunteți singure. Suntem multe în aceeași barcă, cu cearcăne până la bărbie, dar cu speranța că va trece și toamna asta… în pași mici.

Unde am fost? Despre vacanță, dor, un hobby nou și dreptul de a nu face nimic

Dacă a trecut ceva timp de când nu am mai scris pe Mama în Pași Mici, să știti că nu am uitat sau abandonat scrisul. Dar, ca în orice călătorie, au existat momente în care a trebuit să mă opresc la marginea drumului și pur și simplu… să iau o pauză.
Ultimele luni au fost ca un carusel. A venit vacanța copiilor, cu o mie și una de activități, râsete, haos și energie consumată până la ultima picătură. În același timp, mi-am ascultat un dor mai vechi și mi-am oferit șansa de a începe un hobby nou – un spațiu doar al meu, care mi-a adus liniște, creativitate și bucuria de a face ceva doar pentru mine.
Dar, dincolo de tot ce se vedea la exterior, în sufletul meu a fost o perioadă care m-a secătuit emoțional.
Am trecut prin pierderea cățelușei mele – primul meu „copil”, sufletul care mi-a fost alături atâția ani. Pentru mulți poate a fost „doar un câine”, dar pentru mine a fost parte din familie. Plecarea ei a lăsat un gol pe care încă încerc să îl înțeleg și să îl accept.
Ca și cum asta nu ar fi fost suficient, au urmat controale medicale pentru fiul meu cel mare, investigații, emoții, așteptare și întrebări. Iar apoi a venit diagnosticul: astm bronșic.
Nu a fost doar despre un diagnostic. A fost despre lupta psihică de a-l accepta, despre frica firească a unui părinte, despre sentimentul că ai fi vrut să iei tu totul asupra ta. Au fost zile în care am citit, am întrebat, am plâns și am încercat să învăț cum să gestionăm această nouă realitate. Încă învățăm împreună.
În mijlocul tuturor acestor lucruri, am realizat ceva. Mă simțeam vinovată că nu mai scriu, dar simpla idee de a deschide laptopul mă obosea și mai tare. Blogul, care până atunci fusese refugiul meu, începuse să se transforme într-o presiune.
Așa că am luat o decizie blândă cu mine. Am ales să mă opresc. Să pun pauză. Să nu mai adaug încă o sarcină pe lista mea zilnică.
De multe ori, ca mamă am impresia că la noi vine DSP- ul ( după spusele soțului ) referitor la problema mea cu curățenia , că trebuie să fiu mereu binedispusă, mereu să zâmbesc , mereu să fie totul țiplă, să am energie nelimitată, să fiu perfectă, dar am simțit că nu mai pot.
Aveam nevoie de timp, de liniște ,de momente în care să nu mă simt obligată să creez, să postez sau să demonstrez nimic. Aveam nevoie să respir.
Și știți ceva? Pauza nu m-a îndepărtat de acest loc. Din contră. Mi-a amintit de ce am început să scriu. Nu pentru perfecțiune, nu pentru algoritmi și nici pentru că „trebuie”, ci pentru că îmi place să împărtășesc bucăți din viața mea cu oameni care înțeleg.
Scrisul nu pleacă nicăieri. Iar voi, comunitatea de aici, știți mai bine ca oricine că viața unei mame nu merge întotdeauna după plan.
Așa că mă întorc, încet, fără presiune, exact așa cum spune și numele acestui loc: în pași mici.
Cu inima puțin mai ușoară. Cu dorul care va rămâne mereu pentru cățelușa mea. Cu multe lecții învățate în lunile acestea și cu speranța că vom reuși să gestionăm cât mai bine viața de părinți cu doi copii.
Și, mai ales, mă întorc cu recunoștință. Pentru că ați rămas aici. Pentru că mi-ați dat voie să lipsesc. Pentru că îmi dați voie să fiu autentică, vulnerabilă și imperfectă.
Îți mulțumesc că ești aici.

Capcana din DM: Cum am devenit o „mamă care nu vrea mai mult” pentru că am spus NU unui MLM (Cel mai direct și sincer)



Sunt mamă a doi copii minunați și energici. Și pe lângă oboseala cronică și listele nesfârșite de sarcini, port cu mine acea vulnerabilitate pe care cred că o cunoști și tu: teama că nu fac destul. Pentru că îmi cresc comunitatea aici, pe Mamă în pași mici, primesc periodic acel mesaj în privat. Nu știu ce se întâmplă în ultima vreme, dar zici că au ieșit toate mămicile mlm-iste la vânătoare. Parcă sunt trase la indigo, vin cu aceleași texte predefinite și cu o abordare care începe mereu inocent: „Vai, ce scump e cel mic! Câți ani are?”. Sau direct hai sa îți propun o idee de afacere.
La început mă bucuram, credeam că am găsit o altă mămică dornică de conectare. Însă am învățat rapid că în spatele ecranului se află adesea un agent de vânzări de la companii precum Amway, Forever sau Snap, aflat la vânătoare de noi recruți.
Și nu mă înțelegeți greșit: am prietene de la care îmi cumpăr produse care îmi plac de la aceste firme. Nu am o problemă cu brandurile în sine și nici cu cele care aleg să consume sau să recomande ceva ce chiar folosesc cu drag. Problema mea este cu agresivitatea, cu textul la indigo și cu goana oarbă după recrutare.
Scenariul e obositor de previzibil: îți laudă copilul, se plânge de oboseală ca să creeze o falsă conexiune, iar apoi îți oferă „soluția magică” – o afacere de succes de pe telefon, lucrând doar două-trei ore pe zi. Sună tentant, până realizezi că asta înseamnă să cumperi produse scumpe, să îți convingi prietenii să facă la fel și să vânezi alte mame prin mesaje.
Problema cu adevărat enervantă apare în momentul în care refuzi. Atunci masca de mămică înțelegătoare și caldă din poze cade instantaneu. „Se pare că nu toate mămicile care par okay în fotografii sunt okay și în vorbe” mi s-a spus și am rămas Paf. Adică tu ca mama , o altă mamă alegi să îmi arunci astfel de cuvinte  pentru că îți zic ” Nu” sau îți spun sincer – „Sper că nu m -ai adăugat doar pentru a mă recolta”. Când spui „nu”, ești luată imediat la întrebări: „De ce nu vrei măcar să încerci? De ce refuzi o oportunitate pentru copilul tău?”.
Mai nou, dacă le răspunzi tăios sau pui o limită fermă, sar la atac cu faza: „Dacă nu te interesa, de ce nu te-ai uitat la ce postez eu pe profil înainte să-mi răspunzi?”. Păi, mai nene mai, ce facem aici? Acum trebuie să fac pe FBI-ul pe Instagram? Să stau să cercetez istoricul fiecărui om care îmi lasă un comentariu sau îmi dă un mesaj, doar ca să mă asigur că nu vrea să-mi vândă ceva? Dacă îmi scrii în privat, mi se pare de bun simț să spui clar ce vrei, nu să mă pui pe mine să-ți citesc profilul ca pe o investigație.
Dacă nu intri în jocul lor, ești trecută imediat în tabăra mamelor comode sau înguste la minte. Am primit replici care m-au lăsat mască, de genul: „Dacă ai vrea ce e mai bun pentru copilul tău, ai găsi timp” sau „Păcat, credeam că vrei să evoluezi, se vede că te mulțumești cu puțin”.
Este o formă pură de parenting shaming. Tehnica aceasta minune bazează pe inducerea vinovăției: dacă nu vrei să vinzi produsele lor, înseamnă că nu ești o mamă ok. Astăzi înțeleg că aceste fete sunt și ele prinse într-un sistem, dar asta nu înseamnă că mai accept să îmi fie încălcate granițele.
Am învățat că „Nu” este o propoziție întreagă. Nu mai datorez explicații nimănui.Faptul că aleg ca în acele ore de liniște să mă odihnesc sau să mă joc pe covor cu copilul meu, în loc să stau pe profilul tău să văd ce vinzi sau să trimit mesaje spam pe internet, este o dovadă de respect față de mine. Iar dacă cineva insistă și mă judecă, folosesc butonul de block fără nicio remușcare.
Dacă ai primit și tu astfel de mesaje și ai rămas cu un gust amar, vreau să îți amintești că ești o mamă minunată exact așa cum ești. Valoarea ta nu se măsoară în produse vândute. Avem nevoie de sprijin real și de comunitate, nu de strategii de marketing mascate în prietenie.

Data viitoare când cineva încearcă să te facă să te simți vinovată, închide ecranul și mergi mai departe în pașii tăi mici.

Sunt exact pașii potriviți pentru tine și puiul tău.

Sărbători Pascale… mai aparte

Am fost un pic absentă în ultima perioadă, iar sosirea Sărbătorilor Pascale a coincis, din păcate, cu internarea mea și a fiului meu în spital, dar și cu fiica mea cea mică, care a făcut pneumonie. Iar eu? Cobză de răcită fix în Săptămâna Mare.
Pentru mine și familia mea, Sărbătorile Pascale înseamnă, de obicei, un drum de 5–7 ore către sânul familiei – la socri și la părinții mei. O mică escapadă de acasă… tot acasă. Locul unde pot, din nou, să fiu copil. Unde are altcineva grijă de mine, de copiii mei, de mâncare, de haine… de toate.
Ador sărbătorile, fie că vorbim despre Paște sau Crăciun. Pentru mine înseamnă liniște, răsfăț și acea senzație rară că nu trebuie să fac nimic. Ascultăm, nu judecăm.
Mulțumesc lui Dumnezeu că părinții mei și socrii mei sunt încă alături de noi și, mai ales, sănătoși. Pentru că „acasă” este, fără îndoială, raiul pe pământ. Acolo sunt răsfățată, alintată… și, de cele mai multe ori, mă întorc cu câteva kilograme în plus și, uneori, cu câte o criză de fiere — dar n-aș renunța la asta pentru nimic.
Anul acesta, însă, a fost diferit. Mai aparte.
A trebuit să rămânem acasă. Să nu plecăm nicăieri. Sănătatea celor doi pici ai mei a fost pe primul loc.
Așa că am făcut Paștele… în ritmul nostru.
Ouă roșii, șnițele, chiftele, carne fiartă, sarmale, prăjituri — toate pregătite printre grijă pentru copii: hrănit, culcat, liniștit… totul pe repede înainte, la viteza a treia. Și asta în timp ce încă mă recuperam după boală.
Noi, mamele, chiar suntem niște supereroine.
Sărbătorile Pascale de anul acesta au fost altfel: în liniște, în boală, în pace… în intimitatea casei noastre.
Poate că nu am ajuns „acasă” anul acesta, dar am înțeles ceva important: acasă nu este doar un loc. Este acolo unde suntem împreună, unde ne avem unii pe alții, chiar și în cele mai grele momente.

Discuție copleșitoare cu fiul meu despre inima mea

La plimbările noastre zilnice, fiecare are rolul lui: eu împing căruciorul Stefaniei, iar Matei pedalează curios înaintea noastră. Sunt momente simple, dar pline de magie — momente în care povestim, ne imaginăm și… „punem țara la cale”, așa cum ne place nouă să spunem.

Într-una dintre aceste plimbări, discuția noastră a luat o întorsătură neașteptat de profundă. Vorbeam despre inimă și despre iubire. Despre cum simțim lucrurile care nu se văd.

I-am spus, cu zâmbetul pe buze:
– Tati mi-a furat inima și m-a făcut să mă îndrăgostesc de el…Mi-a luat inima mea și inima lui ,și așa ai apărut tu și Ștefania, iar acum inima mea e la tine și la ea. Jumătate și jumătate.

Matei s-a oprit o clipă, nedumerit, cu acea seriozitate specifică copiilor care încearcă să înțeleagă lumea:
– Păi cum, mami? Eu am în piept și inima mea și a ta?

Am zâmbit și i-am răspuns simplu:
– Da. La tine în piept bate jumătate din inimioara lui mami și jumătate din a lui tati.

A urmat o nouă întrebare, la fel de sinceră:
– Și la Stefania ce bate?

– Cealaltă jumătate. Jumătate de la tati și jumătate de la mami.

Matei și-a dus mâna la piept și, cu ochii mari, m-a întrebat:
– La mine aici… te am pe tine și pe tati?

L-am privit cu toată dragostea din lume:
– Da. Mereu și pentru totdeauna, în inimioara ta suntem și mami, și tati.

A stat câteva secunde pe gânduri, apoi a concluzionat, cu o logică adorabilă:
– Și până la urmă… eu v-am furat inima.

Am râs și i-am răspuns:

-Da puiule , da !

Și chiar așa e, de 4 ani încoace inima mea bate înafara corpului meu- în copii mei.

Mental load-ul de a fii the Default parent

Eu sunt cea care știe când expira laptele, ce șosete nu-i zgârie copilului glezna, unde sunt șervețelele umede și care e jucăria fără de care nu adoarme. Eu știu când e vaccinul, ce trebuie făcut pentru grădiniță, la ce oră închide cabinetul pediatrului, unde am pus termometrul ultima dată și fiecare ce tip de proteină a mâncat în săptămâna în curs.
Eu sunt cea care aude plânsul în miez de noapte, chiar dacă el doarme la doi pași distanță. Eu sunt cea întrebată prima: „unde e bluza?”, „ce mâncăm?”, „ce facem azi?”. Eu sunt Google-ul casei. Default parent.
Și e obositor. Nu e doar lipsa de somn. E faptul că nu pot să-mi golesc niciodată mintea. Că atunci când beau cafeaua, mă gândesc la ce trebuie să spăl , ce trebuie să gătesc. Că atunci când mă prefac că mă relaxez, îmi fac lista de cumpărături. Că atunci când merg la muncă, car cu mine toate deadline-urile de acasă.
E frustrant să aud „dar de ce nu mi-ai spus?”, când eu simt că am spus de o mie de ori.
E frustrant să văd cum „ajutorul” partenerului e privit ca un bonus, dar munca mea e doar normalul, default-ul.
Adevărul crud? Uneori nu vreau să fiu default parent. Vreau să nu știu unde sunt șosetele. Vreau să nu-mi pese că s-a terminat pasta de dinți. Vreau să nu am în minte programările, să nu am grijă de tot. Vreau să fiu doar eu, nu mintea care ține familia întreagă.
Și scriu asta pentru că știu că nu sunt singura. Pentru că multe dintre noi trăim așa, cu iubire imensă pentru copiii noștri, dar și cu o oboseală care nu se vede și nu se spune. Și cred că trebuie spus. Fără perdea.
Nu ca să ne plângem, ci ca să schimbăm ceva. Să cerem nu doar ajutor, ci împărțirea reală a responsabilității. Să nu mai fim singurele care „țin minte”. Pentru că merităm să fim și altceva decât părintele default. Merităm să fim și femei, și oameni, nu doar minți pline de liste invizibile.

Știi când tu ești răcită bocnă, iar ei au doar o formă ușoară?

Știi momentele alea când tu ești răcită bocnă, abia respiri, te dor toate, ai vrea doar să stai întinsă și să nu vorbești cu nimeni… iar copiii tăi sunt doar puțin răciți și plini de energie?
Exact așa sunt zilele mele uneori.
Eu cu nasul înfundat, capul greu, vocea pierdută și ochii care se închid singuri de oboseală. Ei? Aleargă, se joacă, râd, vor atenție, vor în brațe, vor să le citesc, vor să mă implic în tot.
Și nu e ca și cum poți spune „pauză”.
Fiica mea cea mică nu înțelege că „mama e bolnavă”. Ea vrea în brațe, vrea să o țin, să o legăn, să fiu acolo pentru ea. Mă trage de pantaloni, plânge dacă plec din cameră, iar eu, cu ultimele puteri, o ridic și o țin aproape.
Fiul meu, chiar dacă e mai mare, tot are nevoie de mine. Vrea să îi răspund, să îl ascult, să îi explic, să îi dau din energia mea… chiar și atunci când eu simt că nu mai am nimic de dat.
Și recunosc, sunt momente în care simt că nu mai pot.
Momente în care mă enervează orice zgomot, în care răbdarea mea dispare complet și în care simt că îmi pierd cumpătul mult mai repede decât mi-aș dori.
Pentru că da… chiar dacă sunt mamă, tot sunt om.
Dar în același timp, în toată oboseala asta, apare ceva.
O mână mică pe obrazul meu.
Un „mama, ești bine?” spus sincer.
O îmbrățișare neașteptată.
Și parcă, pentru câteva secunde, nu mai doare nimic.
Nu există zile libere de la a fi mamă. Nici când ești răcită, nici când ești obosită, nici când ai vrea doar liniște.
Dar există momentele alea mici… care te țin în picioare.
Momentele în care îți dai seama că, chiar și bolnavă, chiar și epuizată, ești tot universul lor.
Și atunci te ridici din nou.
Pentru ei.

Cum mi s-au schimbat prioritățile după ce au apărut copiii mei

Viața mea nu mai arată deloc așa cum o știam înainte să devin mamă. Tot ce părea important înainte – biroul ordonat, planurile pentru mine, timpul petrecut „doar cu mine” – acum e pe locul doi. Prioritățile mele s-au schimbat complet și fiecare zi are propriul ritm, dictat de nevoile celor doi copii.
Învăț să îmi împart timpul între râsete și plânsete, între joacă și treburi prin casă, între oboseală și momente rare de liniște. Fiul meu mai mare are momente în care îmi spune ceva atât de sincer și pur, încât îmi topește sufletul. În aceeași zi, fiica mea cea mică poate să fie lipită de mine non-stop, să plângă, să tragă de pantaloni, să facă boacăne sau să împrăștie jucării peste tot. Și totuși, iubirea lor și prezența lor mă fac să mă simt mai vie ca niciodată.
Timpul pentru mine este de multe ori inexistent și, surprinzător, nu mă deranjează. Poate nu voi fi fancy, nu sunt coafată sau tunsă la zi, unghiile mele sunt ciobite, scurte, roase, iar hainele mele sunt mai mult confortabile, de stat în casă. Machiată mă vedeți doar în ocazii rare. Dar în mijlocul creșterii copiilor mei, simt că încep să mă redescopăr. Vreau să scriu, să pictez, să ies peste tot, să încerc noi hobby-uri, să am activitate și să fac lucruri care mă fac să mă simt eu din nou.
Momentan, cititul stă pe locul poate zece în lista mea de priorități. Biblioteca mea aproape că cedează sub greutatea cărților necitite sau
sau nedesfăcute din folie. Dar știu că va veni și timpul meu, când voi putea să mă bucur de fiecare pagină și de fiecare clipă de liniște.
Am învățat să prețuiesc momentele mici: o îmbrățișare neașteptată, un zâmbet, o propoziție spusă din inimă de fiul meu, care îmi topește sufletul. Chiar și atunci când casa arată ca după o tornadă – cu jucării împrăștiate, pereți murdăriți sau vase sparte – simt că toate acestea fac parte din viața noastră reală și din poveștile noastre de familie.
Prioritatea mea a devenit să fiu acolo pentru ei. Nu trebuie să fiu perfectă, nu trebuie să fac totul corect. Trebuie doar să fiu prezentă, să îi iubesc, să îi învăț să fie buni, să respire adânc și să înțeleagă că, uneori, și momentele haotice sunt cele mai frumoase.
Și în fiecare seară, când îi văd adormiți, simt că toate prioritățile mele s-au aliniat exact acolo unde trebuie: în brațele și inimile lor.