Articole în Maternitate

Capcana din DM: Cum am devenit o „mamă care nu vrea mai mult” pentru că am spus NU unui MLM (Cel mai direct și sincer)

Îndoieli și curaj Jurnal Lecții de viață



Sunt mamă a doi copii minunați și energici. Și pe lângă oboseala cronică și listele nesfârșite de sarcini, port cu mine acea vulnerabilitate pe care cred că o cunoști și tu: teama că nu fac destul. Pentru că îmi cresc comunitatea aici, pe Mamă în pași mici, primesc periodic acel mesaj în privat. Nu știu ce se întâmplă în ultima vreme, dar zici că au ieșit toate mămicile mlm-iste la vânătoare. Parcă sunt trase la indigo, vin cu aceleași texte predefinite și cu o abordare care începe mereu inocent: „Vai, ce scump e cel mic! Câți ani are?”. Sau direct hai sa îți propun o idee de afacere.
La început mă bucuram, credeam că am găsit o altă mămică dornică de conectare. Însă am învățat rapid că în spatele ecranului se află adesea un agent de vânzări de la companii precum Amway, Forever sau Snap, aflat la vânătoare de noi recruți.
Și nu mă înțelegeți greșit: am prietene de la care îmi cumpăr produse care îmi plac de la aceste firme. Nu am o problemă cu brandurile în sine și nici cu cele care aleg să consume sau să recomande ceva ce chiar folosesc cu drag. Problema mea este cu agresivitatea, cu textul la indigo și cu goana oarbă după recrutare.
Scenariul e obositor de previzibil: îți laudă copilul, se plânge de oboseală ca să creeze o falsă conexiune, iar apoi îți oferă „soluția magică” – o afacere de succes de pe telefon, lucrând doar două-trei ore pe zi. Sună tentant, până realizezi că asta înseamnă să cumperi produse scumpe, să îți convingi prietenii să facă la fel și să vânezi alte mame prin mesaje.
Problema cu adevărat enervantă apare în momentul în care refuzi. Atunci masca de mămică înțelegătoare și caldă din poze cade instantaneu. „Se pare că nu toate mămicile care par okay în fotografii sunt okay și în vorbe” mi s-a spus și am rămas Paf. Adică tu ca mama , o altă mamă alegi să îmi arunci astfel de cuvinte  pentru că îți zic ” Nu” sau îți spun sincer – „Sper că nu m -ai adăugat doar pentru a mă recolta”. Când spui „nu”, ești luată imediat la întrebări: „De ce nu vrei măcar să încerci? De ce refuzi o oportunitate pentru copilul tău?”.
Mai nou, dacă le răspunzi tăios sau pui o limită fermă, sar la atac cu faza: „Dacă nu te interesa, de ce nu te-ai uitat la ce postez eu pe profil înainte să-mi răspunzi?”. Păi, mai nene mai, ce facem aici? Acum trebuie să fac pe FBI-ul pe Instagram? Să stau să cercetez istoricul fiecărui om care îmi lasă un comentariu sau îmi dă un mesaj, doar ca să mă asigur că nu vrea să-mi vândă ceva? Dacă îmi scrii în privat, mi se pare de bun simț să spui clar ce vrei, nu să mă pui pe mine să-ți citesc profilul ca pe o investigație.
Dacă nu intri în jocul lor, ești trecută imediat în tabăra mamelor comode sau înguste la minte. Am primit replici care m-au lăsat mască, de genul: „Dacă ai vrea ce e mai bun pentru copilul tău, ai găsi timp” sau „Păcat, credeam că vrei să evoluezi, se vede că te mulțumești cu puțin”.
Este o formă pură de parenting shaming. Tehnica aceasta minune bazează pe inducerea vinovăției: dacă nu vrei să vinzi produsele lor, înseamnă că nu ești o mamă ok. Astăzi înțeleg că aceste fete sunt și ele prinse într-un sistem, dar asta nu înseamnă că mai accept să îmi fie încălcate granițele.
Am învățat că „Nu” este o propoziție întreagă. Nu mai datorez explicații nimănui.Faptul că aleg ca în acele ore de liniște să mă odihnesc sau să mă joc pe covor cu copilul meu, în loc să stau pe profilul tău să văd ce vinzi sau să trimit mesaje spam pe internet, este o dovadă de respect față de mine. Iar dacă cineva insistă și mă judecă, folosesc butonul de block fără nicio remușcare.
Dacă ai primit și tu astfel de mesaje și ai rămas cu un gust amar, vreau să îți amintești că ești o mamă minunată exact așa cum ești. Valoarea ta nu se măsoară în produse vândute. Avem nevoie de sprijin real și de comunitate, nu de strategii de marketing mascate în prietenie.

Data viitoare când cineva încearcă să te facă să te simți vinovată, închide ecranul și mergi mai departe în pașii tăi mici.

Sunt exact pașii potriviți pentru tine și puiul tău.

Sărbători Pascale… mai aparte

Jurnal Lecții de viață Oboseală & emoții

Am fost un pic absentă în ultima perioadă, iar sosirea Sărbătorilor Pascale a coincis, din păcate, cu internarea mea și a fiului meu în spital, dar și cu fiica mea cea mică, care a făcut pneumonie. Iar eu? Cobză de răcită fix în Săptămâna Mare.
Pentru mine și familia mea, Sărbătorile Pascale înseamnă, de obicei, un drum de 5–7 ore către sânul familiei – la socri și la părinții mei. O mică escapadă de acasă… tot acasă. Locul unde pot, din nou, să fiu copil. Unde are altcineva grijă de mine, de copiii mei, de mâncare, de haine… de toate.
Ador sărbătorile, fie că vorbim despre Paște sau Crăciun. Pentru mine înseamnă liniște, răsfăț și acea senzație rară că nu trebuie să fac nimic. Ascultăm, nu judecăm.
Mulțumesc lui Dumnezeu că părinții mei și socrii mei sunt încă alături de noi și, mai ales, sănătoși. Pentru că „acasă” este, fără îndoială, raiul pe pământ. Acolo sunt răsfățată, alintată… și, de cele mai multe ori, mă întorc cu câteva kilograme în plus și, uneori, cu câte o criză de fiere — dar n-aș renunța la asta pentru nimic.
Anul acesta, însă, a fost diferit. Mai aparte.
A trebuit să rămânem acasă. Să nu plecăm nicăieri. Sănătatea celor doi pici ai mei a fost pe primul loc.
Așa că am făcut Paștele… în ritmul nostru.
Ouă roșii, șnițele, chiftele, carne fiartă, sarmale, prăjituri — toate pregătite printre grijă pentru copii: hrănit, culcat, liniștit… totul pe repede înainte, la viteza a treia. Și asta în timp ce încă mă recuperam după boală.
Noi, mamele, chiar suntem niște supereroine.
Sărbătorile Pascale de anul acesta au fost altfel: în liniște, în boală, în pace… în intimitatea casei noastre.
Poate că nu am ajuns „acasă” anul acesta, dar am înțeles ceva important: acasă nu este doar un loc. Este acolo unde suntem împreună, unde ne avem unii pe alții, chiar și în cele mai grele momente.

Discuție copleșitoare cu fiul meu despre inima mea

Bucurii mici Creștem împreună Jurnal Lecții de viață Zile cu sens

La plimbările noastre zilnice, fiecare are rolul lui: eu împing căruciorul Stefaniei, iar Matei pedalează curios înaintea noastră. Sunt momente simple, dar pline de magie — momente în care povestim, ne imaginăm și… „punem țara la cale”, așa cum ne place nouă să spunem.

Într-una dintre aceste plimbări, discuția noastră a luat o întorsătură neașteptat de profundă. Vorbeam despre inimă și despre iubire. Despre cum simțim lucrurile care nu se văd.

I-am spus, cu zâmbetul pe buze:
– Tati mi-a furat inima și m-a făcut să mă îndrăgostesc de el…Mi-a luat inima mea și inima lui ,și așa ai apărut tu și Ștefania, iar acum inima mea e la tine și la ea. Jumătate și jumătate.

Matei s-a oprit o clipă, nedumerit, cu acea seriozitate specifică copiilor care încearcă să înțeleagă lumea:
– Păi cum, mami? Eu am în piept și inima mea și a ta?

Am zâmbit și i-am răspuns simplu:
– Da. La tine în piept bate jumătate din inimioara lui mami și jumătate din a lui tati.

A urmat o nouă întrebare, la fel de sinceră:
– Și la Stefania ce bate?

– Cealaltă jumătate. Jumătate de la tati și jumătate de la mami.

Matei și-a dus mâna la piept și, cu ochii mari, m-a întrebat:
– La mine aici… te am pe tine și pe tati?

L-am privit cu toată dragostea din lume:
– Da. Mereu și pentru totdeauna, în inimioara ta suntem și mami, și tati.

A stat câteva secunde pe gânduri, apoi a concluzionat, cu o logică adorabilă:
– Și până la urmă… eu v-am furat inima.

Am râs și i-am răspuns:

-Da puiule , da !

Și chiar așa e, de 4 ani încoace inima mea bate înafara corpului meu- în copii mei.

Mental load-ul de a fii the Default parent

Gânduri Jurnal Oboseală & emoții

Eu sunt cea care știe când expira laptele, ce șosete nu-i zgârie copilului glezna, unde sunt șervețelele umede și care e jucăria fără de care nu adoarme. Eu știu când e vaccinul, ce trebuie făcut pentru grădiniță, la ce oră închide cabinetul pediatrului, unde am pus termometrul ultima dată și fiecare ce tip de proteină a mâncat în săptămâna în curs.
Eu sunt cea care aude plânsul în miez de noapte, chiar dacă el doarme la doi pași distanță. Eu sunt cea întrebată prima: „unde e bluza?”, „ce mâncăm?”, „ce facem azi?”. Eu sunt Google-ul casei. Default parent.
Și e obositor. Nu e doar lipsa de somn. E faptul că nu pot să-mi golesc niciodată mintea. Că atunci când beau cafeaua, mă gândesc la ce trebuie să spăl , ce trebuie să gătesc. Că atunci când mă prefac că mă relaxez, îmi fac lista de cumpărături. Că atunci când merg la muncă, car cu mine toate deadline-urile de acasă.
E frustrant să aud „dar de ce nu mi-ai spus?”, când eu simt că am spus de o mie de ori.
E frustrant să văd cum „ajutorul” partenerului e privit ca un bonus, dar munca mea e doar normalul, default-ul.
Adevărul crud? Uneori nu vreau să fiu default parent. Vreau să nu știu unde sunt șosetele. Vreau să nu-mi pese că s-a terminat pasta de dinți. Vreau să nu am în minte programările, să nu am grijă de tot. Vreau să fiu doar eu, nu mintea care ține familia întreagă.
Și scriu asta pentru că știu că nu sunt singura. Pentru că multe dintre noi trăim așa, cu iubire imensă pentru copiii noștri, dar și cu o oboseală care nu se vede și nu se spune. Și cred că trebuie spus. Fără perdea.
Nu ca să ne plângem, ci ca să schimbăm ceva. Să cerem nu doar ajutor, ci împărțirea reală a responsabilității. Să nu mai fim singurele care „țin minte”. Pentru că merităm să fim și altceva decât părintele default. Merităm să fim și femei, și oameni, nu doar minți pline de liste invizibile.

Știi când tu ești răcită bocnă, iar ei au doar o formă ușoară?

Gânduri Jurnal Oboseală & emoții

Știi momentele alea când tu ești răcită bocnă, abia respiri, te dor toate, ai vrea doar să stai întinsă și să nu vorbești cu nimeni… iar copiii tăi sunt doar puțin răciți și plini de energie?
Exact așa sunt zilele mele uneori.
Eu cu nasul înfundat, capul greu, vocea pierdută și ochii care se închid singuri de oboseală. Ei? Aleargă, se joacă, râd, vor atenție, vor în brațe, vor să le citesc, vor să mă implic în tot.
Și nu e ca și cum poți spune „pauză”.
Fiica mea cea mică nu înțelege că „mama e bolnavă”. Ea vrea în brațe, vrea să o țin, să o legăn, să fiu acolo pentru ea. Mă trage de pantaloni, plânge dacă plec din cameră, iar eu, cu ultimele puteri, o ridic și o țin aproape.
Fiul meu, chiar dacă e mai mare, tot are nevoie de mine. Vrea să îi răspund, să îl ascult, să îi explic, să îi dau din energia mea… chiar și atunci când eu simt că nu mai am nimic de dat.
Și recunosc, sunt momente în care simt că nu mai pot.
Momente în care mă enervează orice zgomot, în care răbdarea mea dispare complet și în care simt că îmi pierd cumpătul mult mai repede decât mi-aș dori.
Pentru că da… chiar dacă sunt mamă, tot sunt om.
Dar în același timp, în toată oboseala asta, apare ceva.
O mână mică pe obrazul meu.
Un „mama, ești bine?” spus sincer.
O îmbrățișare neașteptată.
Și parcă, pentru câteva secunde, nu mai doare nimic.
Nu există zile libere de la a fi mamă. Nici când ești răcită, nici când ești obosită, nici când ai vrea doar liniște.
Dar există momentele alea mici… care te țin în picioare.
Momentele în care îți dai seama că, chiar și bolnavă, chiar și epuizată, ești tot universul lor.
Și atunci te ridici din nou.
Pentru ei.

Cum mi s-au schimbat prioritățile după ce au apărut copiii mei

Jurnal Maternitate

Viața mea nu mai arată deloc așa cum o știam înainte să devin mamă. Tot ce părea important înainte – biroul ordonat, planurile pentru mine, timpul petrecut „doar cu mine” – acum e pe locul doi. Prioritățile mele s-au schimbat complet și fiecare zi are propriul ritm, dictat de nevoile celor doi copii.
Învăț să îmi împart timpul între râsete și plânsete, între joacă și treburi prin casă, între oboseală și momente rare de liniște. Fiul meu mai mare are momente în care îmi spune ceva atât de sincer și pur, încât îmi topește sufletul. În aceeași zi, fiica mea cea mică poate să fie lipită de mine non-stop, să plângă, să tragă de pantaloni, să facă boacăne sau să împrăștie jucării peste tot. Și totuși, iubirea lor și prezența lor mă fac să mă simt mai vie ca niciodată.
Timpul pentru mine este de multe ori inexistent și, surprinzător, nu mă deranjează. Poate nu voi fi fancy, nu sunt coafată sau tunsă la zi, unghiile mele sunt ciobite, scurte, roase, iar hainele mele sunt mai mult confortabile, de stat în casă. Machiată mă vedeți doar în ocazii rare. Dar în mijlocul creșterii copiilor mei, simt că încep să mă redescopăr. Vreau să scriu, să pictez, să ies peste tot, să încerc noi hobby-uri, să am activitate și să fac lucruri care mă fac să mă simt eu din nou.
Momentan, cititul stă pe locul poate zece în lista mea de priorități. Biblioteca mea aproape că cedează sub greutatea cărților necitite sau
sau nedesfăcute din folie. Dar știu că va veni și timpul meu, când voi putea să mă bucur de fiecare pagină și de fiecare clipă de liniște.
Am învățat să prețuiesc momentele mici: o îmbrățișare neașteptată, un zâmbet, o propoziție spusă din inimă de fiul meu, care îmi topește sufletul. Chiar și atunci când casa arată ca după o tornadă – cu jucării împrăștiate, pereți murdăriți sau vase sparte – simt că toate acestea fac parte din viața noastră reală și din poveștile noastre de familie.
Prioritatea mea a devenit să fiu acolo pentru ei. Nu trebuie să fiu perfectă, nu trebuie să fac totul corect. Trebuie doar să fiu prezentă, să îi iubesc, să îi învăț să fie buni, să respire adânc și să înțeleagă că, uneori, și momentele haotice sunt cele mai frumoase.
Și în fiecare seară, când îi văd adormiți, simt că toate prioritățile mele s-au aliniat exact acolo unde trebuie: în brațele și inimile lor.

Lucruri pe care le înțeleg abia după ce am devenit mamă

Jurnal Necategorizate Oboseală & emoții

Sunt multe lucruri pe care le auzeam înainte să devin mamă, dar nu le-am înțeles cu adevărat până nu le-am trăit. Maternitatea m-a schimbat mai mult decât mi-am imaginat vreodată și încă o face în fiecare zi. Acum, ca mamă a doi copii, fiecare zi este un amestec de râsete, lacrimi, dezordine și iubire pură. Uneori simt că nu mai am răbdare, alteori simt că inima mea ar putea să explodeze de iubire.
Credeam că știu ce înseamnă să iubești, dar când mi-am ținut fiul în brațe pentru prima dată, am înțeles că iubirea poate fi mai mare decât orice îți imaginai. Și apoi a venit fiica mea, care vrea mereu în brațe, care plânge, care mă trage de pantaloni, care face boacăne și împrăștie jucării în toată casa. Și totuși, fiecare gest, fiecare privire, îmi umple sufletul de o bucurie pe care nu o pot descrie în cuvinte. Iubirea asta nu se împarte între copii… se multiplică.
Nu m-am considerat niciodată o persoană răbdătoare. Acum, copilul meu mai mare învață să respire adânc, să își țină calmul. Iar eu? Uneori, în mine, este furtună. Încă îmi pierd cumpătul. Încă îmi pierd răbdarea. Dar învăț și eu odată cu ei. Înveți să respiri, să lași lucrurile să treacă, să iubești dincolo de oboseală și de haos.
Nu am știut niciodată cât de mult voi aprecia o noapte liniștită. Fiecare oră de somn este acum un dar. Dar chiar și atunci când oboseala mă copleșește, când vasele se sparg sau când găsesc jucării în locuri imposibile, totul merită pentru un zâmbet, o îmbrățișare, un „te iubesc, mama”.
Fiul meu are momente în care îmi spune ceva atât de sincer, atât de pur, încât mi se topesc picioarele și sufletul. O propoziție spusă din inimă, un gest mic, o îmbrățișare… și toate grijile, oboseala și haosul dispar pentru câteva clipe. Fiica mea mică se agață de mine, mă vrea în brațe, vrea atenția mea non-stop. Cu toate boacănele ei – mazgalit pe pereți, vase sparte, jucării împrăștiate peste tot – mă învață ce înseamnă iubirea necondiționată.
Și atunci realizez că maternitatea nu este despre perfecțiune. Este despre momente reale, despre iubire pură, despre a fi acolo, complet, chiar și atunci când oboseala îți strânge sufletul. Nu este ușor. Nu este liniștit. Nu este perfect. Dar este minunat. Și este a mea.

O zi haotică , dar frumoasă

Bucurii mici Creștem împreună Jurnal Zile cu sens

Dimineața a început înainte să sune alarma soțului. De fapt, uneori nici nu știu de ce o mai setează, pentru că parcă sunt un ceas elvețian — mă trezesc cu 10–20 de minute înainte să sune.
Nu mă înțelegeți greșit… aș dormi până la 9–10, mai ales că sunt acasă în concediu de creștere copil. Dar copiii nu au noțiunea de ora 9.
Uneori deschid ochii și zâmbesc. Alteori îmi vine să bag capul în pernă și să mă afund în ea de oboseală. Coborâm din pat cu pași nesiguri — eu după cafea, piticii după mine, în așteptarea lăpticului.
Fetița cea mică stă prost la capitolul răbdare, la fel ca mine de altfel. Se plânge și se revoltă că nu are răbdare să se încălzească lăpticul. Se bea laptele și cafeaua în tăcere — ei la desene, eu privind la ei.
Urmează îmbrăcatul — o negociere diplomatică în toată regula. Se iau hainele din dulap și începe dansul îmbrăcatului. După câteva revolte și o bluză, plus o pereche de șosete schimbate mai târziu, declarăm procesul încheiat.
În living, haosul are deja rădăcini.
Jucării împrăștiate, o carte deschisă, mașinuțe sub masă — peisajul obișnuit al unei dimineți cu copii. Îmi torn o altă cafea și mă așez pe jos lângă ei. Construim un turn.
El aplaudă.
Ștefania aplaudă.
Eu aplaud.
Un moment mic, dar suficient cât să oprească timpul pentru câteva secunde.
După-amiaza aduce aer proaspăt și, după ce reușesc să adorm pitica, ies cu fiul cel mare afară. Facem curat în grădinița de flori, săpăm, greblăm, pregătim locul pentru noii trandafiri și curățăm pământul.
Mâinile murdare, obrajii roșii, discuții fără grabă și sentimentul acela simplu că suntem exact unde trebuie.
Nu știu când a trecut ziua.
Probabil printre cereri de gustări, îmbrățișări spontane, mici conflicte și multe „mama, uite!”.
Seara vine cu ritualul nostru cunoscut. Joaca se transformă în alergat spre baie, apoi fuga în prosop, chicoteala care umple casa și încercarea mea de a-i pieptăna printre râsete. Urmează pijamalele — încă o rundă de negocieri, dar mai blândă, mai obosită, mai caldă.
Apoi momentul preferat: săritul în pat.Se așază lângă mine, cu lăpticul cald în mâini, și pentru câteva minute lumea încetinește complet. Spunem rugăciunile de seară față în față, eu și fiul meu cel mare, cu mânuțele împreunate și vocea spusă tare, ca și cum ar vrea să fie sigur că ajunge unde trebuie.
Urmează îmbrățișările. Pupiceii și acel „Te iubesc, mami!” spus simplu, fără grabă.
„Să visezi frumos”, îi spun, iar vorbele acestea îmi încălzesc inima mai mult decât orice liniște a casei.
Mă ridic încet și privesc în jur. Casa nu este perfect strânsă, lucrurile nu sunt toate bifate, iar oboseala este încă acolo. Dar sunt și momentele zilei.
Aplauzele de pe covor.
Liniștea cafelei băute printre ei.
Pământul răscolit pentru trandafiri.
Rugăciunile șoptite.
Vocea care m-a strigat de nenumărate ori.
A fost o zi haotică, imperfectă, obositoare și totuși, frumoasă.
Pentru că frumusețea maternității nu stă în ordine sau productivitate, ci în fragmentele mici dintre ele. În zilele care par obișnuite, dar care, într-o zi, vor deveni cele mai prețioase amintiri.
Iar mâine dimineață, probabil mă voi trezi din nou înainte de alarmă.
Obosită, poate, dar pregătită pentru încă o zi haotică și posibil, încă una frumoasă.

Timp pentru mine: mit sau nevoie reală?

Gânduri Îndoieli și curaj Întrebări fără răspuns Jurnal


Uneori stau și calculez în minte.
Patru ani.
Și încerc să-mi amintesc de câte ori am stat într-o cadă cu spumă fără să aud „mamaaaa” dincolo de ușă.
De câte ori am băut un pahar de vin la un film până la capăt.
De câte ori am stat pur și simplu… fără să fiu atentă la cineva.
Nu prea îmi vine nimic clar în minte.
Cafeaua mea, în schimb, e singurul lucru pe care îl apăr cu dinții.
Dacă nu am 5–10 minute singură cu cana în mână, devin alt om.
Mai scurtă, mai aspră, mai puțin eu.
În rest… nu prea există „singură”.
Am spectatori la toaletă, am spectarori la duș.
Când mă îmbrac, când mă dezbrac.
Ușa închisă a devenit negociabilă, nu e închisă – doar că nu intrăm peste mami.
Și o spun cu un nod în gât: uneori nu am chef.
Nu am chef să mă joc.
Nu am chef să mai explic încă o dată.
Nu am chef să fac de mâncare.
Uneori prefer să spăl vasele, să aspir sau să fac curățenie.
Măcar ele nu cer nimic emoțional de la mine.
Seara, după ce îi culc, aș putea avea timp pentru mine.
Dar sunt atât de obosită încât adorm înainte să apuc să mă gândesc la mine.
Corpul meu închide ziua fără să mă întrebe dacă mai vreau ceva.
Citesc, uneori. 20 de minute.
Dar mintea mea e plină.
Liste.
Griji.
Planuri.
Lucruri mărunte care nu se termină niciodată.
Și atunci mă întreb: când mai sunt eu?
Nu mama.
Nu cea care organizează.
Nu cea care știe unde e bluza preferată și când e următoarea programare.
Eu.
Pentru că adevărul e că, atunci când nu am deloc timp pentru mine, încep să dispar puțin.
Nu se vede din afară.
Funcționez.
Zâmbesc.
Fac tot ce trebuie.
Dar pe dinăuntru mă simt subțiată.
Ca și cum dau din mine bucățică cu bucățică și nu mai pun nimic înapoi.
Poate că „timp pentru mine” nu e un moft.
Poate că e felul în care mă țin întreagă.
Nu vreau mult.
Nu vreau zile întregi liberă.
Vreau doar să știu că mai exist undeva în programul meu.
Pentru că dacă eu dispar complet, copiii mei nu vor avea o mamă odihnită.
Vor avea o mamă care iubește mult, dar care se simte, pe tăcute, din ce în ce mai goală.
Și asta doare mai mult decât oboseala.

Acceptă oboseala: Zilele grele ca Mamă

Jurnal Necategorizate Oboseală & emoții

Oboseala de când sunt mamă mi se pare cu mult mai grea decât oboseala de când eram studentă sau la liceu.
Atunci puteam să merg la petreceri, chefuri, cluburi, să stau până la 4–5 dimineața și la 9–10 să fiu fresh.
Puteam să beau alcool și, cumva, a doua zi să fiu fresh. Corpul meu știa să recupereze repede.
De când sunt mamă, orice noapte pierdută nu se mai recuperează ușor.
Îmi ia cel puțin câteva zile să mă adun și să pot spune că sunt cât de cât ok.
Ieșitul în club… poate veți râde de mine, dar dacă se întâmplă să ies, la 11 sunt în club, iar la 2 sunt deja în pat: demachiată, spălată pe față, spălată pe dinți și în pijama.
Iar dimineața, la 7, când se trezesc piticii — pentru că am „norocul” să am copii foarte matinali — am impresia că se dărâmă cerul pe mine.
Mă doare capul.
Mă doare corpul.
Gândurile sunt împrăștiate.
Până și mersul până la bucătărie, să fac laptele copiilor și să pornesc aparatul de cafea, e crâncen.
Copiii sunt fresh, plini de energie.
Eu mă car. Mă târăsc până pe fotoliu ca să-mi beau cafeaua în „liniște” două minute, până își termină copiii laptele.
Prima zi după o petrecere — sau după o noapte în care copiii au făcut petreceri nocturne — sunt într-o ceață.
Totul se face mecanic, până reușesc să dorm cu ei la amiază.
Stau și mă uit la copii cum se joacă.
Eu sunt încă în pijama și e aproape amiază.
Tot ce am reușit a fost să-mi pun niște șosete flaușate în picioare și să beau două cafele. Reci, ca de obicei.
Azi e greu.
Ochii mă ustură.
Capul îmi vâjâie.
Corpul nu vrea comenzi.
Azi accept că, casa va zbura — nu am energie;
Azi accept că, voi dormi cu copiii, posibil înaintea lor;
Azi sigur vom comanda mâncare, dacă nu mă ajută corpul;
Azi vom pune cortul în living, covorașul termoizolant al copiilor, și ne vom uita la povești vechi cu prinți și prințese.
Cred că undeva, printre toate astea, va fi și o zi de relaxare.
Și pentru mine, și pentru copii.
Pentru că e ok, uneori, să fii obosită ca mamă.
Da, de obicei sunt mama care e în plină acțiune de dimineață, de la 7 până la 10.
Dar azi nu.
Și azi e în regulă.

p