Să fii mamă înseamnă, de cele mai multe ori, să fii manager de criză. Azi dimineață am trecut printr-o situație la un mic magazin Profi care m-a lăsat cu un gust atât de amar, încât m-a făcut să mă întreb unde naiba a dispărut omenia din comerțul nostru.
Am intrat cu cea mică pentru câteva cumpărături rapide, de până în 60 de lei. La casa de marcat, când să plătesc, POS-ul a refuzat să colaboreze, iar NFC-ul meu dădea eroare. Cu tot bun-simțul, i-am spus doamnei casiere că aș vrea să mai încercăm o dată. Din momentul acela, s-a declanșat „magia”. Pe fața ei s-a citit un deranj profund. Am rugat-o să mă aștepte o secundă să repornesc internetul, dar reacția ei m-a lăsat mască: „Hai, doamnă, că nu aștept după dumneavoastră, că așteaptă lumea la coadă!”.
Să ne înțelegem, erau exact doi oameni în spatele meu. În timp ce încercam să rezolv, cea mică profitase de neatenția mea și făcuse deja câțiva pași mai încolo. L-am sunat rapid pe soțul meu, care mi-a zis că poate ajunge cu bani în 5 minute. Am încercat să ofer soluții omenești casierei: i-am zis să încaseze pe altcineva sau să scoată bonul pe cash până vine soțul, doar să mă lase o secundă să îmi iau fiica de lângă raft.
Aici doamna a devenit de-a dreptul recalcitrantă. S-a răstit că ea nu așteaptă, că trebuie să anuleze bonul și că ocup locul. I-am spus să-l anuleze, dar să nu îmi ia produsele din pungă, pentru că rămân acolo să aștept banii. Văzând că n-am cu cine discuta, m-am salvat singură.
Am zărit un băiat de vreo 16-18 ani în magazin, m-am dus la el, i-am explicat situația și l-am rugat: „Nu te supari, ai cumva BT Pay? Îți trimit eu banii acum și îmi plătești tu cu cardul?”.
Adolescentul a fost extrem de săritor și a acceptat imediat.
Ne-am întors amândoi la casă să plătim, iar „mirobolanta” doamnă, dându-și ochii peste cap, ne-a întrebat pufăind ce mai vrem.
În momentul acela, nu am mai tăcut. I-am spus direct că nu am văzut în viața mea un om atât de dezagreabil cu publicul. I-am bătut obrazul că dânsa are peste 50 de ani, iar eu 30, lucrez și eu cu oamenii, dar așa de urât nu m-am purtat niciodată cu nimeni, mai ales cu o mamă cu un copil mic după ea.
A încercat să se scuze că o ceartă șefii dacă se fac cozi, dar i-am lăsat o replică finală: „Chiar și șefii dumneavoastră ar fi înțeles o situație atât de delicată”.
Am plecat de acolo cu produsele, dar și cu un nod în gât.
Urât, foarte urât, Profi. Meseria de casier este grea, o înțeleg perfect. Dar oare când am încetat să mai fim oameni? Când a devenit o crimă să ți se blocheze cardul pentru două minute?
