Articole în Gânduri

Daisy și valurile suferinței. Despre dorul care nu trece odată cu timpul

Gânduri Jurnal Lecții de viață

Am evitat să scriu despre Daisy atât de mult timp. Nu pentru că nu aș fi avut ce spune, ci pentru că fiecare cuvânt despre ea doare. Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, durerea este încă proaspătă și pulsează undeva adânc în inima mea.
În apropierea sărbătorii de Rusalii, mi-am pierdut cățelușa. Daisy. Primul meu „copil”.
A intrat în viața mea în 2018 și, fără să îmi dau seama, a devenit parte din fiecare capitol important al vieții mele. Era o bichoniță albă, cu ochi mari, căprui, și un năsuc negru, rotund, ca o măslină. Dar frumusețea ei nu era doar la exterior. Daisy avea un suflet cum rar întâlnești.
A fost alături de mine în ziua nunții. A fost acasă când mi-am adus pe lume ambii copii. A fost martoră la toate bucuriile, la toate lacrimile, la toate schimbările prin care a trecut familia noastră. A crescut odată cu noi și a făcut parte din ceea ce numeam „acasă”.
Știam că îmbătrânește. Știam că, într-o zi, inevitabil, va veni și momentul despărțirii. Dar în mintea mea acel moment era undeva, foarte departe. Nu eram pregătită să îl trăiesc acum. Și, sincer, nu cred că aș fi fost pregătită vreodată.
Când am pierdut-o, șocul a fost copleșitor.
Casa nu mai era aceeași.
Patul ei a rămas mult timp la locul lui. Păturica ei la fel. Nu am avut puterea să le strâng. Parcă, dacă le lăsam acolo, o parte din ea încă era acasă.
În primele săptămâni aveam impresia că îi aud lătratul din curte sau zgomotul gheruțelor pe ușă, cerând să intre în casă. De fiecare dată, pentru o fracțiune de secundă, inima mea credea că s-a întors. Apoi venea realitatea. Și durea din nou.
Cel mai greu era când ieșeam din casă sau treceam dintr-o cameră în alta. Privirea îmi cădea, fără să vreau, exact acolo unde fusese patul ei. Absența ei devenise o prezență.
Am plâns mult.
Mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată.
Și încă plâng.
În perioada aceea urmăream fiecare postare din grupurile cu animale pierdute. De fiecare dată când apărea o bichoniță albă, sufletul îmi tresărea. Mă uitam la fotografii cu speranța imposibilă că poate… doar poate… este Daisy. Știam că nu are cum să fie. Dar inima refuză uneori să accepte ceea ce mintea știe deja.
Am visat-o de multe ori. În fiecare vis o căutam. Mergeam pe străzi necunoscute, întrebam oameni, deschideam porți, alergam după siluete albe care semănau cu ea. De fiecare dată mă trezeam înainte să o găsesc.
Cred că asta face dorul. Continuă să caute chiar și atunci când știe că nu mai poate găsi.
Fiul meu, care are acum patru ani și jumătate, îi rostește din când în când numele. O amintește atât de firesc, de parcă s-ar aștepta să apară de după colț. De fiecare dată când spune „Daisy”, simt cum mi se strânge inima. Îmi dau seama că nu doar mie îmi lipsește. Și lui îi este dor.
Mulți spun că timpul vindecă. Eu nu cred că vindecă. Cred că învață inima să poarte durerea altfel.
Suferința vine în valuri.
Sunt zile în care pot vorbi despre ea și pot zâmbi amintindu-mi de năzbâtiile ei. Și sunt zile în care văd o bichoniță pe stradă sau îi găsesc o fotografie în telefon și simt că pierderea este la fel de proaspătă ca în prima zi.
Daisy nu a fost „doar un câine”.
A fost prima mea responsabilitate. Prima ființă care m-a învățat ce înseamnă iubirea necondiționată. A fost cea care mă aștepta de fiecare dată când ajungeam acasă, indiferent dacă lipsisem cinci minute sau cinci ore. A fost familia mea.
Iar familia nu încetează să fie familie doar pentru că nu mai este lângă noi.
Nu știu dacă voi înceta vreodată să o caut cu privirea când intru în curte. Nu știu dacă voi înceta să mă gândesc la ea când văd un bichon alb sau dacă voi înceta să o visez.
Dar știu un lucru.
Atât timp cât va exista în amintirile noastre, în poveștile pe care le spunem copiilor și în iubirea pe care i-o purtăm, Daisy nu va dispărea niciodată cu adevărat.
Va continua să trăiască în cel mai frumos loc în care poate rămâne cineva: în inimile celor care au iubit-o.
Te iubesc și îmi este infinit de dor de tine, Daisy. 🤍

Unde am fost? Despre vacanță, dor, un hobby nou și dreptul de a nu face nimic

Gânduri Îndoieli și curaj Jurnal Lecții de viață

Dacă a trecut ceva timp de când nu am mai scris pe Mama în Pași Mici, să știti că nu am uitat sau abandonat scrisul. Dar, ca în orice călătorie, au existat momente în care a trebuit să mă opresc la marginea drumului și pur și simplu… să iau o pauză.
Ultimele luni au fost ca un carusel. A venit vacanța copiilor, cu o mie și una de activități, râsete, haos și energie consumată până la ultima picătură. În același timp, mi-am ascultat un dor mai vechi și mi-am oferit șansa de a începe un hobby nou – un spațiu doar al meu, care mi-a adus liniște, creativitate și bucuria de a face ceva doar pentru mine.
Dar, dincolo de tot ce se vedea la exterior, în sufletul meu a fost o perioadă care m-a secătuit emoțional.
Am trecut prin pierderea cățelușei mele – primul meu „copil”, sufletul care mi-a fost alături atâția ani. Pentru mulți poate a fost „doar un câine”, dar pentru mine a fost parte din familie. Plecarea ei a lăsat un gol pe care încă încerc să îl înțeleg și să îl accept.
Ca și cum asta nu ar fi fost suficient, au urmat controale medicale pentru fiul meu cel mare, investigații, emoții, așteptare și întrebări. Iar apoi a venit diagnosticul: astm bronșic.
Nu a fost doar despre un diagnostic. A fost despre lupta psihică de a-l accepta, despre frica firească a unui părinte, despre sentimentul că ai fi vrut să iei tu totul asupra ta. Au fost zile în care am citit, am întrebat, am plâns și am încercat să învăț cum să gestionăm această nouă realitate. Încă învățăm împreună.
În mijlocul tuturor acestor lucruri, am realizat ceva. Mă simțeam vinovată că nu mai scriu, dar simpla idee de a deschide laptopul mă obosea și mai tare. Blogul, care până atunci fusese refugiul meu, începuse să se transforme într-o presiune.
Așa că am luat o decizie blândă cu mine. Am ales să mă opresc. Să pun pauză. Să nu mai adaug încă o sarcină pe lista mea zilnică.
De multe ori, ca mamă am impresia că la noi vine DSP- ul ( după spusele soțului ) referitor la problema mea cu curățenia , că trebuie să fiu mereu binedispusă, mereu să zâmbesc , mereu să fie totul țiplă, să am energie nelimitată, să fiu perfectă, dar am simțit că nu mai pot.
Aveam nevoie de timp, de liniște ,de momente în care să nu mă simt obligată să creez, să postez sau să demonstrez nimic. Aveam nevoie să respir.
Și știți ceva? Pauza nu m-a îndepărtat de acest loc. Din contră. Mi-a amintit de ce am început să scriu. Nu pentru perfecțiune, nu pentru algoritmi și nici pentru că „trebuie”, ci pentru că îmi place să împărtășesc bucăți din viața mea cu oameni care înțeleg.
Scrisul nu pleacă nicăieri. Iar voi, comunitatea de aici, știți mai bine ca oricine că viața unei mame nu merge întotdeauna după plan.
Așa că mă întorc, încet, fără presiune, exact așa cum spune și numele acestui loc: în pași mici.
Cu inima puțin mai ușoară. Cu dorul care va rămâne mereu pentru cățelușa mea. Cu multe lecții învățate în lunile acestea și cu speranța că vom reuși să gestionăm cât mai bine viața de părinți cu doi copii.
Și, mai ales, mă întorc cu recunoștință. Pentru că ați rămas aici. Pentru că mi-ați dat voie să lipsesc. Pentru că îmi dați voie să fiu autentică, vulnerabilă și imperfectă.
Îți mulțumesc că ești aici.

Mental load-ul de a fii the Default parent

Gânduri Jurnal Oboseală & emoții

Eu sunt cea care știe când expira laptele, ce șosete nu-i zgârie copilului glezna, unde sunt șervețelele umede și care e jucăria fără de care nu adoarme. Eu știu când e vaccinul, ce trebuie făcut pentru grădiniță, la ce oră închide cabinetul pediatrului, unde am pus termometrul ultima dată și fiecare ce tip de proteină a mâncat în săptămâna în curs.
Eu sunt cea care aude plânsul în miez de noapte, chiar dacă el doarme la doi pași distanță. Eu sunt cea întrebată prima: „unde e bluza?”, „ce mâncăm?”, „ce facem azi?”. Eu sunt Google-ul casei. Default parent.
Și e obositor. Nu e doar lipsa de somn. E faptul că nu pot să-mi golesc niciodată mintea. Că atunci când beau cafeaua, mă gândesc la ce trebuie să spăl , ce trebuie să gătesc. Că atunci când mă prefac că mă relaxez, îmi fac lista de cumpărături. Că atunci când merg la muncă, car cu mine toate deadline-urile de acasă.
E frustrant să aud „dar de ce nu mi-ai spus?”, când eu simt că am spus de o mie de ori.
E frustrant să văd cum „ajutorul” partenerului e privit ca un bonus, dar munca mea e doar normalul, default-ul.
Adevărul crud? Uneori nu vreau să fiu default parent. Vreau să nu știu unde sunt șosetele. Vreau să nu-mi pese că s-a terminat pasta de dinți. Vreau să nu am în minte programările, să nu am grijă de tot. Vreau să fiu doar eu, nu mintea care ține familia întreagă.
Și scriu asta pentru că știu că nu sunt singura. Pentru că multe dintre noi trăim așa, cu iubire imensă pentru copiii noștri, dar și cu o oboseală care nu se vede și nu se spune. Și cred că trebuie spus. Fără perdea.
Nu ca să ne plângem, ci ca să schimbăm ceva. Să cerem nu doar ajutor, ci împărțirea reală a responsabilității. Să nu mai fim singurele care „țin minte”. Pentru că merităm să fim și altceva decât părintele default. Merităm să fim și femei, și oameni, nu doar minți pline de liste invizibile.

Știi când tu ești răcită bocnă, iar ei au doar o formă ușoară?

Gânduri Jurnal Oboseală & emoții

Știi momentele alea când tu ești răcită bocnă, abia respiri, te dor toate, ai vrea doar să stai întinsă și să nu vorbești cu nimeni… iar copiii tăi sunt doar puțin răciți și plini de energie?
Exact așa sunt zilele mele uneori.
Eu cu nasul înfundat, capul greu, vocea pierdută și ochii care se închid singuri de oboseală. Ei? Aleargă, se joacă, râd, vor atenție, vor în brațe, vor să le citesc, vor să mă implic în tot.
Și nu e ca și cum poți spune „pauză”.
Fiica mea cea mică nu înțelege că „mama e bolnavă”. Ea vrea în brațe, vrea să o țin, să o legăn, să fiu acolo pentru ea. Mă trage de pantaloni, plânge dacă plec din cameră, iar eu, cu ultimele puteri, o ridic și o țin aproape.
Fiul meu, chiar dacă e mai mare, tot are nevoie de mine. Vrea să îi răspund, să îl ascult, să îi explic, să îi dau din energia mea… chiar și atunci când eu simt că nu mai am nimic de dat.
Și recunosc, sunt momente în care simt că nu mai pot.
Momente în care mă enervează orice zgomot, în care răbdarea mea dispare complet și în care simt că îmi pierd cumpătul mult mai repede decât mi-aș dori.
Pentru că da… chiar dacă sunt mamă, tot sunt om.
Dar în același timp, în toată oboseala asta, apare ceva.
O mână mică pe obrazul meu.
Un „mama, ești bine?” spus sincer.
O îmbrățișare neașteptată.
Și parcă, pentru câteva secunde, nu mai doare nimic.
Nu există zile libere de la a fi mamă. Nici când ești răcită, nici când ești obosită, nici când ai vrea doar liniște.
Dar există momentele alea mici… care te țin în picioare.
Momentele în care îți dai seama că, chiar și bolnavă, chiar și epuizată, ești tot universul lor.
Și atunci te ridici din nou.
Pentru ei.

Haosul din living

Gânduri Jurnal

Livingul nostru nu mai este de mult o cameră de revistă.
Când mi-am imaginat cum o să arate, jur că părea rupt din revistele moderne. Și, dacă faci abstracție de mașinuțe, păpuși, papucei, suzete, cărți, caiete, creioane și pixuri, și pe ici pe colo câte-un Rembrandt pe perete… chiar arată aproape la fel.
Biblioteca plină e minunată, plină de cărți: citite, răsfoite, recitite, mai mâzgălite, mai rupte. Pe fiecare raft, aproape sigur, se află câte o jucărie, un plus sau un obiect pe care noi, părinții, l-am pus sus să nu ajungă copiii la el.
Uneori, livingul arată ca după al doilea război mondial. Sau, mai degrabă, ca și cum bomba de la Hiroshima ar fi căzut printre jucării.
De multe ori intru în cameră dimineața și primul gând este: iar trebuie să strâng. Ridic o jucărie, apoi alta, apoi încă una… și exact când cred că am făcut progres, apare cineva mic care răstoarnă o cutie întreagă.
Un pas înainte, trei pași înapoi. Cam așa arată ordinea în maternitate.
Uneori mă obosește vizual. Mă face să simt că nu termin niciodată nimic, că mereu există ceva de pus la loc, de șters, de adunat. Și recunosc — sunt zile în care mă irită.
Dar sunt și momente în care mă opresc și privesc altfel: Văd trenulețul construit cu migală. Văd păpușa acoperită cu o păturică „să nu îi fie frig”. Văd puzzle-ul început cu entuziasm și abandonat pentru o idee mai interesantă. Văd roboțelul făcut din lego.
Haosul acesta nu este lipsă de ordine. Este dovadă de copilărie în desfășurare.
Pe covorul acesta s-au spus povești, s-au construit turnuri, s-au vărsat lacrimi și s-au auzit cele mai sincere râsete. Aici au avut loc picnicuri imaginare, curse de mașini, spectacole improvizate și îmbrățișări fără motiv.
Livingul nostru este, de fapt, terenul principal al copilăriei lor. Și poate că nu ar trebui să arate altfel.
Seara, când îi adorm și rămân singură în cameră, haosul pare mai liniștit. Jucăriile nu mai sunt obstacole, ci urme ale unei zile trăite. Le strâng încet, nu din obligație, ci ca pe un ritual de închidere a zilei.
Ridic mașinuța, împăturesc păturica păpușii, adun cuburile și mă gândesc că, într-o zi, toate acestea vor dispărea. Livingul va fi ordonat, curat, liniștit.
Și probabil… prea liniștit.
Poate că atunci voi tânji după pașii mici pe covor, după cutiile răsturnate și după întrebarea repetată de zeci de ori: „mami, te joci cu mine?”
Așa că, în unele zile, aleg să nu mă grăbesc să strâng. Aleg să mă așez pe jos, printre jucării, și să intru în lumea lor. Aleg să ignor pentru câteva minute dezordinea și să observ mai mult copilăria.
Pentru că haosul din living nu este un eșec de organizare. Este o etapă. Una zgomotoasă, colorată, obositoare uneori — dar incredibil de vie.
Și într-o zi, când livingul va arăta exact cum mi-am dorit, s-ar putea să descopăr că îmi lipsește tocmai acest haos.
Haosul care astăzi mă face să suspin, dar care, peste ani, mă va face să zâmbesc.

Timp pentru mine: mit sau nevoie reală?

Gânduri Îndoieli și curaj Întrebări fără răspuns Jurnal


Uneori stau și calculez în minte.
Patru ani.
Și încerc să-mi amintesc de câte ori am stat într-o cadă cu spumă fără să aud „mamaaaa” dincolo de ușă.
De câte ori am băut un pahar de vin la un film până la capăt.
De câte ori am stat pur și simplu… fără să fiu atentă la cineva.
Nu prea îmi vine nimic clar în minte.
Cafeaua mea, în schimb, e singurul lucru pe care îl apăr cu dinții.
Dacă nu am 5–10 minute singură cu cana în mână, devin alt om.
Mai scurtă, mai aspră, mai puțin eu.
În rest… nu prea există „singură”.
Am spectatori la toaletă, am spectarori la duș.
Când mă îmbrac, când mă dezbrac.
Ușa închisă a devenit negociabilă, nu e închisă – doar că nu intrăm peste mami.
Și o spun cu un nod în gât: uneori nu am chef.
Nu am chef să mă joc.
Nu am chef să mai explic încă o dată.
Nu am chef să fac de mâncare.
Uneori prefer să spăl vasele, să aspir sau să fac curățenie.
Măcar ele nu cer nimic emoțional de la mine.
Seara, după ce îi culc, aș putea avea timp pentru mine.
Dar sunt atât de obosită încât adorm înainte să apuc să mă gândesc la mine.
Corpul meu închide ziua fără să mă întrebe dacă mai vreau ceva.
Citesc, uneori. 20 de minute.
Dar mintea mea e plină.
Liste.
Griji.
Planuri.
Lucruri mărunte care nu se termină niciodată.
Și atunci mă întreb: când mai sunt eu?
Nu mama.
Nu cea care organizează.
Nu cea care știe unde e bluza preferată și când e următoarea programare.
Eu.
Pentru că adevărul e că, atunci când nu am deloc timp pentru mine, încep să dispar puțin.
Nu se vede din afară.
Funcționez.
Zâmbesc.
Fac tot ce trebuie.
Dar pe dinăuntru mă simt subțiată.
Ca și cum dau din mine bucățică cu bucățică și nu mai pun nimic înapoi.
Poate că „timp pentru mine” nu e un moft.
Poate că e felul în care mă țin întreagă.
Nu vreau mult.
Nu vreau zile întregi liberă.
Vreau doar să știu că mai exist undeva în programul meu.
Pentru că dacă eu dispar complet, copiii mei nu vor avea o mamă odihnită.
Vor avea o mamă care iubește mult, dar care se simte, pe tăcute, din ce în ce mai goală.
Și asta doare mai mult decât oboseala.

Hodi’s Pumpkin Fest – magia toamnei de la Mailat 🍂🎃

Gânduri Jurnal

De trei ani încoace, toamna are un loc special în sufletul nostru – Mailat.

În fiecare octombrie, ne adunăm cu mic, cu mare, la Hodi’s Pumpkin Fest, unde dovlecii, culorile calde și zâmbetele oamenilor dau viață unei lumi de poveste.

Am văzut cum festivalul a crescut de la an la an, cum decorurile devin tot mai spectaculoase, iar organizatorii reușesc să ne surprindă mereu, transformând un simplu weekend într-o experiență plină de bucurie și emoție.

Pentru mine, e ca o reîntoarcere la copilărie. Copilul din mine abia așteaptă evenimentul, la fel ca fiul meu.

E o toamnă frumoasă acolo – plină de râsete, de alergături printre baloți de fân, de mâini mici care pictează dovleci sau fețe colorate. Poneii, toboganele, labirintul de fân, toate creează o lume în care timpul parcă stă pe loc.

Și cum să nu vorbești despre mâncare? Șnițele, cartofi, mâncare la ceaun, porumb fiert, dulciuri și standuri pline de decorațiuni – totul miroase a toamnă, a acasă.

Fiecare gust, fiecare privire în jur îți aduce o stare de bine, o bucurie simplă, dar atât de sinceră.

Hodi’s Pumpkin Fest nu e doar un festival. E o amintire vie, o poveste care se repetă an de an, dar niciodată la fel. O toamnă pe care o trăiești cu inima. 🍁✨

Și cea mai simpatică chestie este la festival întrarea costă un dovleac . Pleci de la festival cu burtică fericită, cu copii fermecați de peisajul frumos de toamnă și epuizați de joacă dar pleci și cu mâna plină pentru că te-ai ales cu un dovleac în semn de mulțumire. ❤️🤎

Toamna – anotimpul care îmi mângâie sufletul

Gânduri Jurnal

Magia dimineților de toamnă

Toamna are ceva magic. Nu doar că este anotimpul meu preferat, dar parcă mă face să simt viața altfel – mai așezată, mai caldă, mai plină de sens. După agitația și căldura istovitoare a verii, vine ea cu pași domoli, aducând dimineți răcoroase și seri timpurii care îmi dau sentimentul de acasă.

Îmi place mult cum miroase aerul în diminețile de toamnă. E un miros curat, amestecat cu frigul blând și cu promisiunea unor zile tihnite. Când îmi beau cafeaua afară, cu mâinile strânse pe cana caldă, simt că mă întorc în copilăria mea la bunici. E acolo un dor ascuns, o liniște care îmi umple sufletul și mă face să zâmbesc.

Culorile și sunetele toamnei

Frunzele care cad și se aștern peste pământ sunt o adevărată sărbătoare pentru ochi. Ador să calc pe covorul lor fosnitor și să le privesc culorile – galben, ruginiu, portocaliu, roșu și vișiniu. Parcă fiecare frunză poartă o poveste și împreună scriu un tablou viu, unic în fiecare zi.

Gusturi și arome care încălzesc sufletul

Toamna are și gusturi speciale. Merele și perele coapte, dovleacul scos din cuptor, gutuile care parfumează casa, castanele prăjite, ceaiurile calde cu scorțișoară. Și mai sunt gogoșile pufoase pe care copiii le devorează după ce alergă prin parc, sau plăcinta cu mere care umple casa cu miros de dragoste.

Îmi place mult și partea aceasta de pregătire pentru iarnă. Borcanele cu gemuri, compoturi și murături puse de părinți și socri sunt mai mult decât mâncare – sunt dragoste pusă la păstrare, grijă pentru cei dragi.

Toamna prin ochii copiilor

Dar cel mai frumos este cum trăim toamna prin ochii copiilor. Bucuria lor când sar în grămezile de frunze, când adună conuri și ghinde ca pe niște comori, când își fac buchețele de frunze colorate pentru acasă – toate aceste clipe ne amintesc să fim și noi copii. Uneori, chiar și o simplă plimbare de seară, cu obrajii roșii de frig și cu râsete în aer, devine o amintire .

Liniște, familie și recunoștință

Și poate că asta iubesc cel mai mult la toamnă: liniștea și apropierea. E anotimpul care ne adună mai mult în casă, în jurul unei mese, în jurul unei povești sau al unei căni de ceai. Toamna are darul de a încetini totul și de a ne învăța să vedem frumusețea din lucrurile simple.

Pentru mine, toamna înseamnă familie, recunoștință și suflet cald. Este anotimpul care mă face să cred că fiecare sfârșit ascunde în el un nou început.

Vara la bunici

Gânduri Jurnal

Îmi aduc aminte cu drag de verile petrecute la bunici sau la neamuri la țară.

Niște amintiri dulci și impregnante .

Vara la bunici are miros de aer proaspăt, de iarba cosită, de îmbrățișările dulci ale bunicilor și de sunetele animalelor din ogradă. Primele momente ale dimineții când te trezești și auzi cocoșul cum cântă din tot plămânii ca să trezească toată ograda și efectiv toată casa. Patul cald care te tine strâns și te face leneș..Pașii pe care îi faci prin iarba umedă și soarele care se ridică leneș pe cer pentru o nouă zi călduroasă de vară. Zilele de vară în care te duci să îți culegi zmeură de pe gardul vecinilor și te gâdilă gustul dulceag al lor pe cerul gurii, merele necoapte dar care te îndeamnă să le guști și să le muști. Liniștea care a fost peste noapte și la primele raze de soare toată ograda s-a trezit la viață , văcuța din vecini, cocoșii și găinile, zumzăitul albinelor .

Câmpul care parcă geme iar de flori, de miresme îmbătătoare, parcă toate sunt desprinse dintr-un basm frumos.

Bunica care ne face pâine cu ou și ne îmbie la un pahar de lapte călduț În prispa casei.

De fructe e plină livada, poți mânca pe săturate, mere, pere, prune, mure , afine chiar dacă unele sunt necoapte , mâncăm pe ascuns să nu ne certe bunica.

Vara la bunici are miros de zile lungi, de zile leneșe, de zile pline de chicoteli și joacă, de miros de fructe , de miros de bunici iubăreți .

Vara la bunici are miros de iubire.

Și când noaptea vine

Gânduri Jurnal

Și când noaptea vine,

Și stau singură cu mine

Simt cum viața a trecut prin mine

Și cine mă mai susține.

Ascult copilul din mine ce-mi prezintă,

Analizez tot ce mă frământă

Ascult greierii ce cântă,

Și mâine cât mai e de muncă.

Luna e pe cer și-ascultă,

Lumea asta grea și- adultă

Cum se plânge , cum se cântă

Parcă-ntruna se frământă.