Articole în Îndoieli și curaj

Capcana din DM: Cum am devenit o „mamă care nu vrea mai mult” pentru că am spus NU unui MLM (Cel mai direct și sincer)



Sunt mamă a doi copii minunați și energici. Și pe lângă oboseala cronică și listele nesfârșite de sarcini, port cu mine acea vulnerabilitate pe care cred că o cunoști și tu: teama că nu fac destul. Pentru că îmi cresc comunitatea aici, pe Mamă în pași mici, primesc periodic acel mesaj în privat. Nu știu ce se întâmplă în ultima vreme, dar zici că au ieșit toate mămicile mlm-iste la vânătoare. Parcă sunt trase la indigo, vin cu aceleași texte predefinite și cu o abordare care începe mereu inocent: „Vai, ce scump e cel mic! Câți ani are?”. Sau direct hai sa îți propun o idee de afacere.
La început mă bucuram, credeam că am găsit o altă mămică dornică de conectare. Însă am învățat rapid că în spatele ecranului se află adesea un agent de vânzări de la companii precum Amway, Forever sau Snap, aflat la vânătoare de noi recruți.
Și nu mă înțelegeți greșit: am prietene de la care îmi cumpăr produse care îmi plac de la aceste firme. Nu am o problemă cu brandurile în sine și nici cu cele care aleg să consume sau să recomande ceva ce chiar folosesc cu drag. Problema mea este cu agresivitatea, cu textul la indigo și cu goana oarbă după recrutare.
Scenariul e obositor de previzibil: îți laudă copilul, se plânge de oboseală ca să creeze o falsă conexiune, iar apoi îți oferă „soluția magică” – o afacere de succes de pe telefon, lucrând doar două-trei ore pe zi. Sună tentant, până realizezi că asta înseamnă să cumperi produse scumpe, să îți convingi prietenii să facă la fel și să vânezi alte mame prin mesaje.
Problema cu adevărat enervantă apare în momentul în care refuzi. Atunci masca de mămică înțelegătoare și caldă din poze cade instantaneu. „Se pare că nu toate mămicile care par okay în fotografii sunt okay și în vorbe” mi s-a spus și am rămas Paf. Adică tu ca mama , o altă mamă alegi să îmi arunci astfel de cuvinte  pentru că îți zic ” Nu” sau îți spun sincer – „Sper că nu m -ai adăugat doar pentru a mă recolta”. Când spui „nu”, ești luată imediat la întrebări: „De ce nu vrei măcar să încerci? De ce refuzi o oportunitate pentru copilul tău?”.
Mai nou, dacă le răspunzi tăios sau pui o limită fermă, sar la atac cu faza: „Dacă nu te interesa, de ce nu te-ai uitat la ce postez eu pe profil înainte să-mi răspunzi?”. Păi, mai nene mai, ce facem aici? Acum trebuie să fac pe FBI-ul pe Instagram? Să stau să cercetez istoricul fiecărui om care îmi lasă un comentariu sau îmi dă un mesaj, doar ca să mă asigur că nu vrea să-mi vândă ceva? Dacă îmi scrii în privat, mi se pare de bun simț să spui clar ce vrei, nu să mă pui pe mine să-ți citesc profilul ca pe o investigație.
Dacă nu intri în jocul lor, ești trecută imediat în tabăra mamelor comode sau înguste la minte. Am primit replici care m-au lăsat mască, de genul: „Dacă ai vrea ce e mai bun pentru copilul tău, ai găsi timp” sau „Păcat, credeam că vrei să evoluezi, se vede că te mulțumești cu puțin”.
Este o formă pură de parenting shaming. Tehnica aceasta minune bazează pe inducerea vinovăției: dacă nu vrei să vinzi produsele lor, înseamnă că nu ești o mamă ok. Astăzi înțeleg că aceste fete sunt și ele prinse într-un sistem, dar asta nu înseamnă că mai accept să îmi fie încălcate granițele.
Am învățat că „Nu” este o propoziție întreagă. Nu mai datorez explicații nimănui.Faptul că aleg ca în acele ore de liniște să mă odihnesc sau să mă joc pe covor cu copilul meu, în loc să stau pe profilul tău să văd ce vinzi sau să trimit mesaje spam pe internet, este o dovadă de respect față de mine. Iar dacă cineva insistă și mă judecă, folosesc butonul de block fără nicio remușcare.
Dacă ai primit și tu astfel de mesaje și ai rămas cu un gust amar, vreau să îți amintești că ești o mamă minunată exact așa cum ești. Valoarea ta nu se măsoară în produse vândute. Avem nevoie de sprijin real și de comunitate, nu de strategii de marketing mascate în prietenie.

Data viitoare când cineva încearcă să te facă să te simți vinovată, închide ecranul și mergi mai departe în pașii tăi mici.

Sunt exact pașii potriviți pentru tine și puiul tău.

Timp pentru mine: mit sau nevoie reală?


Uneori stau și calculez în minte.
Patru ani.
Și încerc să-mi amintesc de câte ori am stat într-o cadă cu spumă fără să aud „mamaaaa” dincolo de ușă.
De câte ori am băut un pahar de vin la un film până la capăt.
De câte ori am stat pur și simplu… fără să fiu atentă la cineva.
Nu prea îmi vine nimic clar în minte.
Cafeaua mea, în schimb, e singurul lucru pe care îl apăr cu dinții.
Dacă nu am 5–10 minute singură cu cana în mână, devin alt om.
Mai scurtă, mai aspră, mai puțin eu.
În rest… nu prea există „singură”.
Am spectatori la toaletă, am spectarori la duș.
Când mă îmbrac, când mă dezbrac.
Ușa închisă a devenit negociabilă, nu e închisă – doar că nu intrăm peste mami.
Și o spun cu un nod în gât: uneori nu am chef.
Nu am chef să mă joc.
Nu am chef să mai explic încă o dată.
Nu am chef să fac de mâncare.
Uneori prefer să spăl vasele, să aspir sau să fac curățenie.
Măcar ele nu cer nimic emoțional de la mine.
Seara, după ce îi culc, aș putea avea timp pentru mine.
Dar sunt atât de obosită încât adorm înainte să apuc să mă gândesc la mine.
Corpul meu închide ziua fără să mă întrebe dacă mai vreau ceva.
Citesc, uneori. 20 de minute.
Dar mintea mea e plină.
Liste.
Griji.
Planuri.
Lucruri mărunte care nu se termină niciodată.
Și atunci mă întreb: când mai sunt eu?
Nu mama.
Nu cea care organizează.
Nu cea care știe unde e bluza preferată și când e următoarea programare.
Eu.
Pentru că adevărul e că, atunci când nu am deloc timp pentru mine, încep să dispar puțin.
Nu se vede din afară.
Funcționez.
Zâmbesc.
Fac tot ce trebuie.
Dar pe dinăuntru mă simt subțiată.
Ca și cum dau din mine bucățică cu bucățică și nu mai pun nimic înapoi.
Poate că „timp pentru mine” nu e un moft.
Poate că e felul în care mă țin întreagă.
Nu vreau mult.
Nu vreau zile întregi liberă.
Vreau doar să știu că mai exist undeva în programul meu.
Pentru că dacă eu dispar complet, copiii mei nu vor avea o mamă odihnită.
Vor avea o mamă care iubește mult, dar care se simte, pe tăcute, din ce în ce mai goală.
Și asta doare mai mult decât oboseala.

Multitaskingul imposibil: când copilul cel mare e bolnav și bebelușa e în cealaltă cameră

Uneori, maternitatea pare o cursă de obstacole fără sfârșit. Iar zilele în care copilul cel mare este bolnav, iar bebelușa doarme sau stă singură în pătuț, sunt cele mai grele. Totul se transformă într-un balans precar între grijă, timp și energie – resurse pe care parcă le ai tot mai puțin.

🌸Jonglând între două lumi

În timp ce cel mare tușește sau plânge, eu trebuie să îi dau medicamente, să pregătesc mâncarea, să îi ofer atenție și în același timp să verific dacă bebelușa nu plânge sau nu se trezește. Este un multitasking care consumă fiecare secundă: hrana unui copil, schimbatul unui scutec, calmarea plânsului, totul simultan și fără pauză. Fiecare clipă este un exercițiu de organizare și sacrificiu: dacă mă ocup de cel mare, mă gândesc la bebelușă; dacă acord atenție bebelușei, mă gândesc la starea celui mare. Este o jonglerie constantă între două nevoi, două fragilități și două suflete care depind complet de mine.

🌸Epuizarea și burn-out-ul

Zilele de boală nu vin singure; ele se adună, iar corpul și mintea cer răgaz. Epuizarea se instalează insidios: durerile de cap, oboseala cronică, senzația că nu mai poți.

Burn-out-ul nu este doar o stare fizică, ci și emoțională – simți că fiecare decizie, fiecare gest, te solicită până la limite. Nu există manuale pentru cum să faci față când toată responsabilitatea cade pe umerii tăi, iar singura ta dorință este să protejezi ambii copii.

🌸Stresul și anxietatea de a proteja bebelușa

Frica că bebelușa s-ar putea îmbolnăvi se simte constant. De fiecare dată când cel mare tușește sau strănută, inima îmi bate mai tare. Încerc să igienizez, să separ, să previn – dar anxietatea nu dispare.

Este un stres care te macină încet, un sentiment că fiecare clipă de neatenție poate avea consecințe. Și totuși, în mijlocul acestui haos, există și momente mici de victorie: un zâmbet de la bebelușă, un copil mai mare care începe să se simtă mai bine, o masă caldă pregătită între crize. Aceste momente te țin pe linia de plutire.

💫Concluzie:

A fi mamă în astfel de situații este un test continuu de răbdare, organizare și reziliență. Este greu, epuizant, dar și plin de momente de iubire pură. Important este să recunoaștem că este normal să simțim epuizare și anxietate și că nu trebuie să ne simțim vinovate pentru că uneori simțim că nu facem „totul perfect”. Suntem oameni, suntem mame, și facem cât putem – și asta este mai mult decât suficient.

De la 1 octombrie 2025 – eu și tu- mama, fără drept la sănătate?

Astăzi, 1 octombrie 2025, mă trezesc cu un mesaj de la medicul de familie care mă anunță că de azi nu mai sunt asigurată medical.

Starea mea de spirit a trecut rapid de la mirare , la șoc , nervi , neliniște și ulterior frustrare.

Chiar am rămas fără asigurare de sănătate doar pentru că stau acasă și îmi cresc copii.

Mă uit la cel mai mic membru al familiei, ea doarme lângă mine, atât de mică și atât de dependentă de mine… și simt un nod în gât. Cum să îi explic ei, peste ani, că în timp ce eu mi-am sacrificat cariera, liniștea, nopțile și corpul ca să o cresc, statul mi-a spus: „nu meriți nici măcar să fii asigurată medical”?

O țară fără sprijin real pentru mame

Ceea ce doare cel mai tare e că, de fapt, nici înainte nu eram cu adevărat sprijinită. Am cotizat lună de lună la sănătate și, totuși, când am rămas însărcinată, am descoperit adevărul crud: nu există fonduri pentru analizele de bază.

Ecografii? Pe bani.

Consulturi ginecologice? Pe bani.

Vitamine prenatale? Nici reducere, nici gratuitate.

Orice investigație pentru mine sau copil, plătită din buzunar.

Plătesc la CAS în fiecare lună, dar poate am norocul să nu calc într-un spital public tot anul.

Și atunci, unde se duc banii?

De ce, ca mamă însărcinată și apoi ca mamă cu copil mic, trebuie să scot mereu alți bani? De ce nu am niciun sprijin real, când eu sunt exact persoana care ar trebui să fie protejată cel mai mult.

Viața mea de acum

Nu am salariu, nu am bonusuri, nu am zile libere. Am doar o indemnizație care abia îmi ajunge pentru scutece, lapte praf și facturile care tot cresc. De multe ori fac liste, calcule, tai din dorințe, ca să rămână bani de cele necesare. Și chiar și așa, uneori nu ajunge. Și totuși, din banii ăștia, statul îmi ia și contribuția pentru sănătate. Și dacă nu plătesc separat, rămân neasigurată. Adică, dacă mă îmbolnăvesc, trebuie să plătesc ca și cum nu aș fi dat deja totul din mine.

Frica mea de mamă

Cel mai dureros gând, că mi-e frică să o spun cu voce tare – dacă mi se întâmplă mie ceva, cine are grijă de copilul meu?

O mamă bolnavă nu poate fi o mamă prezentă. Și eu nu îmi permit să fiu bolnavă. Dar viața nu întreabă.

Și atunci?

Atunci, ce fac?

Întrebările mele către stat

• Chiar atât de puțin valorează o mamă în ochii voștri?

• Chiar trebuie să plătesc din firimiturile pe care le primesc, ca să am dreptul să fiu sănătoasă?

• Chiar nu v-ați gândit că asta e o lovitură direct în cea mai vulnerabilă categorie?

Din suflet de mamă

Simt că nu e doar despre bani. E despre demnitate. Despre recunoașterea faptului că și mamele sunt oameni, că avem dreptul să fim protejate, să fim văzute, să fim sprijinite.

Îmi cresc copii cu dragoste și cu sacrificii pe care nimeni nu le vede. Și tot ce cer este să nu îmi luați și dreptul la sănătate. Pentru că atunci când loviți mama, loviți și copilul.

Scriu aceste rânduri cu lacrimi în ochi și teamă în suflet. Și poate că nu le va citi nimeni unde trebuie. Dar sper că măcar tu, mama care citești acum, să știi că nu ești singură. Eu simt aceeași durere ca tine. Ne- au atacat pe nedrept într-o perioadă oricum vulnerabilă și sensibilă pentru o mamă luându-ne o parte din indemnizație și asigurarea medicală.

Nu toate zilele sunt minunate

Dar tu ești. Abia aștept unele zile să se termine și să vină noaptea. Dar tu ești începutul meu , mijlocul meu, punctul meu de referință. Câteodată aș vrea să fiu singură eu cu mine chiar dacă momentele cu tine sunt minunate . Uneori aceste momente minunate nu se simt chiar minunate când planurile mi se năruie ,când nu dormim din cauză că ești bolnav, când sunt suprastimulată , când am câte o zi când sunt burn-out dar tu mă completezi .

Tu ești pungile mele de cearcăne ,lacrimile mele de descărcare dar tu ești totul meu, inima mea , respirația mea , lumina ochilor mei, și motivul pentru care mă trezesc în fiecare dimineață și încerc să fiu cea mai bună variantă a mea.

Tu ești pământul care mă aduce în genunchi , pâmăntul pe care îl pășești îl venerez. Tu ești slăbiciunea mea dar tu îmi dai și puterea să trec peste zile. Tu ești pielea mea, tu ești al meu dar nu pentru totdeauna chiar dacă mă doare.

Tu ești promisiunea unei iubiri într-o ploaie mocănească, chiar dacă mi-aș dori momente doar pentru mine în liniște. Tu ești Tic-ul la Tac-ul ceasului inimii mele.

Chiar dacă unele zile sunt al naibii de grele, chiar dacă am mustrări de conștiință, nu toate momentele sunt minunate , dar tu ești.

Sunt mai degrabă o mamă bună decât o prietenă bună

Pentru că ,ca și prietenă de multe ori nu te poți baza pe mine.

Promit să fiu acolo ,până nu mai apar pentru că cineva micuț s-a trezit cu o răceală sau febră și lumea mi s-a dat peste cap.

Pentru că am foarte multe lucruri de făcut și nu reușesc să le termin.

Pentru că sunt foarte burn-out și atât de obosită de simt că mă doare pieptul. Și pentru că și mâine trebuie să mă trezesc tot devreme și să o iau de la capăt.

Dar nu sunt nici o prietenă rea, dacă un prieten are nevoie de ajutor sar în ajutor și mă străduiesc să ajut. Îți scriu zilnic și purtăm conversații ușoare .

Sunt o mamă mai bună decât o prietenă pentru că nu voi putea să mă văd cu tine la cafea la anumite ore sau zile pentru că , fie piticul doarme , fie e mârâit , fie este agitat , fie avem activități de făcut. În cel mai bun caz , ajung dar ajung cu întârziere și de cele mai multe ori stau puțin și stau tot cu stres cu gândul la copil .

Cândva, când voi avea mai mult timp liber voi reuși să ne întâmplim și să povestim multe pentru că , îmi este dor.

Dar pe cum trec zilele și anii vor trece , prin creșă, prin grădiniță, prin școală , eu nu voi mai fii centrul universului copilului meu . Așa că , profit din plin de aceste momente și acești ani . Pentru că , atunci când va fii mare , să considere că mama este casa la care se poate întoarce oricând și cu care se poate vorbi orice și la care se găsește confort , alinare , iubire și multă mâncare .🙂

Sunt o mamă mai bună decât o prietenă pentru că , orice ar fii copilul meu este și va fii mereu pe primul loc.

Lipsa ta

Mă surprinde de multe ori multitudinea de sentimente care mă încearcă de când te-ai născut.

De cele mai multe ori când sunt tot timpul cu tine , îmi doresc un moment de respiro, o noapte să dorm liniștită până dimineața fără să mă trezească nimeni.

Să dorm până târziu și să lenevesc între cearceafurile moi. Să îmi beau cafeaua urmărind ceva neimportant la televizor, pierdută în visare. Să citesc câteva pagini dintr-o carte nouă, să fac o baie fierbinte cu spumă.

Nu credeam că o să tânjesc așa de mult după libertatea ce o aveam înainte să apari tu.

Dar , iată că a venit momentul mult așteptat când ,te-am lăsat 2 zile la nașa ta pentru că noi aveam ceva de rezolvat.

Ți-am făcut frumos bagajele, te-am îmbrăcat, te-am sărutat, te-am iubit mult și după instrucțiunile lăsate nașei…am plecat.

Inițial, de sentimentul ăla nebun de libertate , m-am suit la volan și am condus o oră întreagă ascultând muzica la maxim.

Am făcut baia mult așteptată, am ascultat muzică, m-am schimbat în pijamale și m-am pus in pat….

Stăteam în pat și priveam pătuțul, era gol. Nu erai acolo să te privesc cum dormi dulce cu girafa ta în brațe și învelit în păturica cu steluțe. Nu auzeam respirația ta greoaie , nu foiala în căutarea suzetei.

Mă durea lipsa ta din pătuț, mă gândeam cum te-as pune in pat cu noi sa dormi.

Am tot urmărit pătuțul tău până aproape de 2 dimineața….Am lăsat și lampa de veghe pornită pentru că nu am putut adormi in beznă…..

Îmi era așa de dor de tine ….de simțeam că mi se rupe sufletul….

Nu mi-aș fii imaginat să îmi fie așa dor de tine după nici 3 ore fără tine…

M-ai schimbat copilul meu, m-ai schimbat fără să vreau și fără să știu.

M-ai făcut să tânjesc după lipsa ta..după lipsa mânuțelor tale umede , după chicoteala ta , după săruturile tale umede.

M-ai făcut să mă doară lipsa ta.

🦋

Eu înainte să apari tu

Câteodată mă gândesc să îmi fac un mic bagaj, să cumpăr un bilet spre nicăieri și să o iau la picior prin lume, să descopăr locuri, clădiri și străduțe bătătorite de mulți alții înaintea mea. Locuri unde totul miroase diferit, totul e străin și colorat și fața fiindu-mi îmbujorată și transpirată.

Mă gândesc la mini- vacanțe, la halatele pufoase de hotel, la paturile nefăcute dimineața când singura grijă era de unde aș putea sa îmi procur o cafea. Mă gândesc la serile leneșe împreună când nu vroiam să gătim și comandam take-out pe care îl savuram în fața televizorului.

Mă gândesc la nopțile în oraș când singura întrebare era de ce nu? Aș mai savura un pahar de vin, fără să contorizez cât timp a trecut sau la ce oră ar trebui să fiu acasă ca, a doua zi să pot fii funcțională. Mă gândesc la nopțile în care dansam până la răsăritul soarelui și restul zilei îl dormeam.

Mă gândesc la libertatea și nepăsarea de a renunța la un job doar pentru că nu îmi mai face plăcere sau pentru că m-am plictisit de acel job. Mă gândesc la posibilitatea de a spune „da”anumitor oportunități.

Mă gândesc la diminețile liniștite și leneșe petrecute in pat urmărind desene animate și mâncând cereale cu lapte.

Mă gândesc la mare, la plajă unde puteam sta singură pe șezlong cu telefonul în mână și ascultând muzică la căști sau citind vreo carte .

Mă gândesc la posibilități de a fii mai practică uneori, dar mi-e dor să fiu nechibzuită .Gen să mă duc la cumpărături și să cheltuiesc sume mari de bani pe lucruri total nenecesare dar care pe moment îmi fac plăcere și de-a-lungul timpului strâng praf pe vreun raft .

Mă gândesc cum ar fii să nu fiu îngrijorată și în alertă tot timpul , deși acum am în viața mea ceva ce iubesc din adâncul sufletului. Uneori doare această îngrijorare. Uneori îmi consumă toată energia. Mă gândesc că, așa a fost să fie .

Aș vrea să mă opresc din a alerga tot timpul și aș vrea să mă pot bucura de micile chichițe pe care le faci. Aș vrea să mă pot gândi și la altceva în afară de ora mesei, schimbatul pampersului, spălatul hainelor și impachetarea lor , de cum aș putea să te culc mai devreme ca să am mai mult timp pentru mine, de cum aș putea să te iau din scoică fără să te trezești.

Este întuneric la noi pe stradă, te țin în brațe și te leagăn copilul meu, ca să adormi liniștit deși sunt convinsă că, când te voi pune în pătuț te vei trezi.

Sunt convinsă că , acum sunt cea mai împlinită din toate punctele de vedere.

Iubesc totul la viața de acum.

A fost alegerea mea.

Dar câteodată mă mai gândesc la cum era înainte să apari tu.