Unde am fost? Despre vacanță, dor, un hobby nou și dreptul de a nu face nimic

Dacă a trecut ceva timp de când nu am mai scris pe Mama în Pași Mici, să știti că nu am uitat sau abandonat scrisul. Dar, ca în orice călătorie, au existat momente în care a trebuit să mă opresc la marginea drumului și pur și simplu… să iau o pauză.
Ultimele luni au fost ca un carusel. A venit vacanța copiilor, cu o mie și una de activități, râsete, haos și energie consumată până la ultima picătură. În același timp, mi-am ascultat un dor mai vechi și mi-am oferit șansa de a începe un hobby nou – un spațiu doar al meu, care mi-a adus liniște, creativitate și bucuria de a face ceva doar pentru mine.
Dar, dincolo de tot ce se vedea la exterior, în sufletul meu a fost o perioadă care m-a secătuit emoțional.
Am trecut prin pierderea cățelușei mele – primul meu „copil”, sufletul care mi-a fost alături atâția ani. Pentru mulți poate a fost „doar un câine”, dar pentru mine a fost parte din familie. Plecarea ei a lăsat un gol pe care încă încerc să îl înțeleg și să îl accept.
Ca și cum asta nu ar fi fost suficient, au urmat controale medicale pentru fiul meu cel mare, investigații, emoții, așteptare și întrebări. Iar apoi a venit diagnosticul: astm bronșic.
Nu a fost doar despre un diagnostic. A fost despre lupta psihică de a-l accepta, despre frica firească a unui părinte, despre sentimentul că ai fi vrut să iei tu totul asupra ta. Au fost zile în care am citit, am întrebat, am plâns și am încercat să învăț cum să gestionăm această nouă realitate. Încă învățăm împreună.
În mijlocul tuturor acestor lucruri, am realizat ceva. Mă simțeam vinovată că nu mai scriu, dar simpla idee de a deschide laptopul mă obosea și mai tare. Blogul, care până atunci fusese refugiul meu, începuse să se transforme într-o presiune.
Așa că am luat o decizie blândă cu mine. Am ales să mă opresc. Să pun pauză. Să nu mai adaug încă o sarcină pe lista mea zilnică.
De multe ori, ca mamă am impresia că la noi vine DSP- ul ( după spusele soțului ) referitor la problema mea cu curățenia , că trebuie să fiu mereu binedispusă, mereu să zâmbesc , mereu să fie totul țiplă, să am energie nelimitată, să fiu perfectă, dar am simțit că nu mai pot.
Aveam nevoie de timp, de liniște ,de momente în care să nu mă simt obligată să creez, să postez sau să demonstrez nimic. Aveam nevoie să respir.
Și știți ceva? Pauza nu m-a îndepărtat de acest loc. Din contră. Mi-a amintit de ce am început să scriu. Nu pentru perfecțiune, nu pentru algoritmi și nici pentru că „trebuie”, ci pentru că îmi place să împărtășesc bucăți din viața mea cu oameni care înțeleg.
Scrisul nu pleacă nicăieri. Iar voi, comunitatea de aici, știți mai bine ca oricine că viața unei mame nu merge întotdeauna după plan.
Așa că mă întorc, încet, fără presiune, exact așa cum spune și numele acestui loc: în pași mici.
Cu inima puțin mai ușoară. Cu dorul care va rămâne mereu pentru cățelușa mea. Cu multe lecții învățate în lunile acestea și cu speranța că vom reuși să gestionăm cât mai bine viața de părinți cu doi copii.
Și, mai ales, mă întorc cu recunoștință. Pentru că ați rămas aici. Pentru că mi-ați dat voie să lipsesc. Pentru că îmi dați voie să fiu autentică, vulnerabilă și imperfectă.
Îți mulțumesc că ești aici.