Articole în Oboseală & emoții

Adio, Didi! Povestea noastra cu suzeta, fara judecata si cu mult suflet

Poate cum știți deja sau cum experimentați multe dintre voi, eu una recunosc deschis: le-am oferit suzetă ambilor mei copii. Am făcut-o atât pentru liniștea mea psihică în anumite momente, cât și pentru confortul și alinarea pe care „Didi” le-o oferea celor mici.

Așa că, din colecția „Ascultăm, nu judecăm”, vă mărturisesc că eu am fost un fan declarat al suzetei! Am folosit-o pentru somn, pentru alinarea colicilor, pentru reglare emoțională și pentru acele clipe în care copilul avea nevoie de un refugiu de siguranță.

Deși am primit o mulțime de critici — atât la primul copil, cât și la al doilea —, eu, ca mamă, am iubit-o pe Didi! Păi, măi nene, nimic nu pune mai rapid butonul de snooze pe plânsete, crize, agitație sau la ora de somn!

La fiul meu cel mare, îmi aduc aminte că eram sub o presiune uriașă din partea familiei extinse. La un moment dat, am zis că ajunge: nu mai voiam să mă stresez atâta și nici să adun nervi din cauza comentariilor celor din jur.

Era undeva prin octombrie, spre sfârșitul primului semestru de grădiniță, când am decis aproape de nicăieri: „Gata, acum scăpăm de Didi!

Cu inima cât un purice, am luat o foarfecă și am tăiat câte un picuț din suzetă, până când am făcut o ditamai gaură chiar în mijloc. Fiul meu avea deja o perioadă în care obișnuia să o mai muște, așa că i-am spus cea mai bună „glumiță” de la momentul respectiv: „Aoleu, au păpat șoriceii Didica!”

Dar vă spun sincer că altă suzetă n-am mai cumpărat! Am tăiat două din start. În casă aveam vreun milion (glumesc, erau vreo 6!), pentru că le căuta pe toate în somn și trebuia să fie mereu una la îndemână.

Așa că, la fiecare tentativă a lui de a lua suzeta și de a o suge sau mesteca, i-o dădeam pe cea „păpată”.

Emoțiile mele la primul somn de amiază și la primul somn de noapte fără suzetă au fost la nivel astrologic!

Dar, aparent, trucul a funcționat de minune. Nu s-a plâns și nu am avut treziri disperate după Didi. În doar 3 zile, etapa suzetei era oficial încheiată.

Fiind la al doilea copil, „Suzi” a fost din nou cea mai bună prietenă — atât a mea, cât și a fetiței mele.

Ștefania (la 1 an și 9 luni) este un fan înrăit Didi! Dacă ar putea, ar băga și 10 în gură deodată, sau ar dormi cu ele în mână și le-ar tot schimba între ele în timp ce doarme.

Se pare însă că luna octombrie este luna renunțării la suzetă în familia noastră.

Ne aflăm din nou în acest punct, iar văzând-o cum adoarme fără Didi… mă încearcă niște emoții uriașe. Recunosc, am și plâns un pic. Parcă renunțarea asta la minunea de suzetă aduce cu ea o etapă inevitabilă de maturizare — un pas mare și important către statutul de toddler în toată regula.

Așa că vă rog să ne țineți pumnii strânși! Sperăm să avem o renunțare ușoară la Didi, blândă și fără prea multe lacrimi — atât din partea Ștefaniei, cât și din partea mea!

P.S. pentru critici: Nu, copiilor mei nu li s-au deformat și nu li s-au stricat nici dințișorii și nici mandibula din cauza suzetei!

Când intră mama în „avarie”

După o săptămână și jumătate în care i-am îngrijit pe copii răciți pe rând — timp în care am fost doar infirmieră, bucătar de supe, măsurător de temperaturi și alintător de serviciu —, am zis în sfârșit: „Gata, mi se arată și mie un pic de liniște și odihnă!”
Ce iluzie dulce! Ce glumă bună din partea universului!
Pe la amiază m-am trezit brusc cu nasul înfundat, un val nesfârșit de mucozități și un ochi care a început să-mi curgă de la sine (probabil de la sinusurile blocate, dar mai degrabă de la starea mea generală de epuizare). Exact când să mă bucur că ei sunt bine, mă îmbolnăvesc eu.
Ca mamă, mă îmbolnăvesc mereu ultima.

Când sistemul meu imunitar e la pământ, iar cel nervos e deja în faliment total. Asta îmi mai lipsea mie acum: o gripă, o răceală, ce minune o fi și chestia asta care m-a doborât.
Și pentru că tabloul meu nu era complet, după 3 zile pline de Theraflu, pumni de Vitamina C, ceaiuri fierbinți și miere, pe fiul meu cel mare l-au apucat din nou tusea astmatică și… surpriză! Mucii.
Dacă aveți vreun buton de Eject de pe planeta asta, trimiteți-mi-l vă rog acum!
De ce e îmbolnăvirea mea cel mai greu test?
Pentru că eu nu am concediu medical. Când copiii sunt bolnavi, mă mobilizez din resurse secrete de adrenalină. Când sunt eu bolnavă… casa mea tot trebuie să meargă mai departe, mesele tot trebuie să le pun pe masă, iar tusea copilului tot trebuie să o monitorizez eu, soțul fiind la servici până târziu.
Dar fix când simțeam că sunt la capătul puterilor, fiul meu mi-a oferit o lecție de o dulceață și o bunătate rară.
— Mami, îți aduc o banană? mă întreabă el grijuliu.
— Nu, puiu, că nu mă simt bine… îi răspund eu încet, cu vocea stinsă.
— Dar, mami, banana are vitamine!
În momentele alea mi-am dat seama că toate vorbele mele nu au fost în zadar. N-am avut ce face decat să mănânc banana, pentru că eu însămi i-am învățat mereu că fructele și legumele conțin vitamine bune pentru corp. N-am putut să-mi contrazic propriile învățături!
Așa că, printre lacrimile mele de epuizare și mucii nesfârșiți, cu cei doi copii privindu-mă puțin nedumeriți de starea mea, am mâncat banana. Pentru că așa e corect și sănătos.
Și deși starea mea fizică e tot acolo, inima mi s-a umplut de o căldură enormă. Câteodată, cele mai bune „vitamine” pentru sufletul unei mame vin exact de la mândria de a vedea ce copii buni și empatici crește.

Trec și peste asta. În pași mici, cu șervețele în fiecare buzunar și cu ceaiul meu fierbinte alătu1ri.

Când începe grădinița și vine toamna: Despre muci, otite, medicamente și iluzia că mai poți dormi


Nu am mai scris de ceva vreme. De citit… ce să mai zic? De pe la sfârșitul lui august nu am mai deschis nicio carte. Singurele lecturi din ultima perioadă au fost prospectele de la siropurile de febră (și alea greșit- că nu am citit cu atenție) și instrucțiunile de la aparatul de aerosoli.
Odată cu venirea toamnei și începerea grădiniței, rutina noastră s-a schimbat complet. Cred că toți părinții, de îndată ce copiii intră în colectivitate și încep primele viroze aferente, ajung cu nervii întinși la maxim. Eu una știu sigur că sunt! În doar trei săptămâni am bifat deja patru „răceli” — câte două de căciulă. La un moment dat am zis că-mi iau câmpii și mă duc în pădure, epuizată de stresul constant, de listele interminabile de tratamente și de multitudinea de siropuri și picături pe care trebuie să le administrez zilnic pentru ambii copii.
Ultima rundă de viroze ne-a lovit din plin. Fiul cel mare s-a ales cu o otită congestivă — pentru că, aparent, oricât de mult aș încerca, tot nu îi suflăm nasul cum trebuie sau cât trebuie. Iar pitica cea mică a făcut o combinație delicioasă de laringită cu faringită.
În mijlocul acestui haos, la un moment dat, doamna pediatră ne-a văzut la UPU și mi-a spus cu toată compasiunea:
— Flavia, ar trebui să te odihnești și să dormi și tu.
Efectiv m-a pufnit râsul. Un râs din acela isteric, de om care n-a mai prins un somn legat de săptămâni întregi. Răspunsul meu a venit pe măsură:
— Nu am cum.
Sincer acum, când să mă odihnesc? Când unul face febră din 3 în 3 ore, iar cealaltă tușește chinuitor noaptea în somn? Când îți pui alarma pe telefon din oră în oră ca să-i verifici pe rând? Iar peste zi, scenariul continuă: am cutia de medicamente pregătită pentru fiecare, sesiuni interminabile de aerosoli, plus că — ce să vezi! — copiii mai trebuie și hrăniți, plus că au nevoie de atenție și joacă constantă. Pentru că, dehh, fraza preferată a zilei este: „Mami, m-am plictisit!”.
Mi-am adus aminte că, înainte să o nasc pe fiica mea, pediatra noastră îmi zisese în glumă:
— O să vezi, Flavia, ce-o să mai slăbești când o să îi ai pe amândoi de crescut!
Și eu am așteptat… Am tot așteptat! La cât stres, la câtă agitație și la ce nivel de oboseală am la bord în fiecare zi, ar fi trebuit să fiu deja albă în cap și să am 40 de kilograme. Dar surpriză! Sunt tot pufi-pufi, iar kilogramele mele nu se grăbesc deloc să mă părăsească, ba chiar par foarte atașate de mine.
Dragile mele mame, dacă treceți prin aceeași perioadă și simțiți că sunteți la capătul puterilor între două ture de febră și zece aspirări de năsucuri, vă îmbrățișez strâns. Nu sunteți singure. Suntem multe în aceeași barcă, cu cearcăne până la bărbie, dar cu speranța că va trece și toamna asta… în pași mici.

Sărbători Pascale… mai aparte

Am fost un pic absentă în ultima perioadă, iar sosirea Sărbătorilor Pascale a coincis, din păcate, cu internarea mea și a fiului meu în spital, dar și cu fiica mea cea mică, care a făcut pneumonie. Iar eu? Cobză de răcită fix în Săptămâna Mare.
Pentru mine și familia mea, Sărbătorile Pascale înseamnă, de obicei, un drum de 5–7 ore către sânul familiei – la socri și la părinții mei. O mică escapadă de acasă… tot acasă. Locul unde pot, din nou, să fiu copil. Unde are altcineva grijă de mine, de copiii mei, de mâncare, de haine… de toate.
Ador sărbătorile, fie că vorbim despre Paște sau Crăciun. Pentru mine înseamnă liniște, răsfăț și acea senzație rară că nu trebuie să fac nimic. Ascultăm, nu judecăm.
Mulțumesc lui Dumnezeu că părinții mei și socrii mei sunt încă alături de noi și, mai ales, sănătoși. Pentru că „acasă” este, fără îndoială, raiul pe pământ. Acolo sunt răsfățată, alintată… și, de cele mai multe ori, mă întorc cu câteva kilograme în plus și, uneori, cu câte o criză de fiere — dar n-aș renunța la asta pentru nimic.
Anul acesta, însă, a fost diferit. Mai aparte.
A trebuit să rămânem acasă. Să nu plecăm nicăieri. Sănătatea celor doi pici ai mei a fost pe primul loc.
Așa că am făcut Paștele… în ritmul nostru.
Ouă roșii, șnițele, chiftele, carne fiartă, sarmale, prăjituri — toate pregătite printre grijă pentru copii: hrănit, culcat, liniștit… totul pe repede înainte, la viteza a treia. Și asta în timp ce încă mă recuperam după boală.
Noi, mamele, chiar suntem niște supereroine.
Sărbătorile Pascale de anul acesta au fost altfel: în liniște, în boală, în pace… în intimitatea casei noastre.
Poate că nu am ajuns „acasă” anul acesta, dar am înțeles ceva important: acasă nu este doar un loc. Este acolo unde suntem împreună, unde ne avem unii pe alții, chiar și în cele mai grele momente.

Mental load-ul de a fii the Default parent

Eu sunt cea care știe când expira laptele, ce șosete nu-i zgârie copilului glezna, unde sunt șervețelele umede și care e jucăria fără de care nu adoarme. Eu știu când e vaccinul, ce trebuie făcut pentru grădiniță, la ce oră închide cabinetul pediatrului, unde am pus termometrul ultima dată și fiecare ce tip de proteină a mâncat în săptămâna în curs.
Eu sunt cea care aude plânsul în miez de noapte, chiar dacă el doarme la doi pași distanță. Eu sunt cea întrebată prima: „unde e bluza?”, „ce mâncăm?”, „ce facem azi?”. Eu sunt Google-ul casei. Default parent.
Și e obositor. Nu e doar lipsa de somn. E faptul că nu pot să-mi golesc niciodată mintea. Că atunci când beau cafeaua, mă gândesc la ce trebuie să spăl , ce trebuie să gătesc. Că atunci când mă prefac că mă relaxez, îmi fac lista de cumpărături. Că atunci când merg la muncă, car cu mine toate deadline-urile de acasă.
E frustrant să aud „dar de ce nu mi-ai spus?”, când eu simt că am spus de o mie de ori.
E frustrant să văd cum „ajutorul” partenerului e privit ca un bonus, dar munca mea e doar normalul, default-ul.
Adevărul crud? Uneori nu vreau să fiu default parent. Vreau să nu știu unde sunt șosetele. Vreau să nu-mi pese că s-a terminat pasta de dinți. Vreau să nu am în minte programările, să nu am grijă de tot. Vreau să fiu doar eu, nu mintea care ține familia întreagă.
Și scriu asta pentru că știu că nu sunt singura. Pentru că multe dintre noi trăim așa, cu iubire imensă pentru copiii noștri, dar și cu o oboseală care nu se vede și nu se spune. Și cred că trebuie spus. Fără perdea.
Nu ca să ne plângem, ci ca să schimbăm ceva. Să cerem nu doar ajutor, ci împărțirea reală a responsabilității. Să nu mai fim singurele care „țin minte”. Pentru că merităm să fim și altceva decât părintele default. Merităm să fim și femei, și oameni, nu doar minți pline de liste invizibile.

Știi când tu ești răcită bocnă, iar ei au doar o formă ușoară?

Știi momentele alea când tu ești răcită bocnă, abia respiri, te dor toate, ai vrea doar să stai întinsă și să nu vorbești cu nimeni… iar copiii tăi sunt doar puțin răciți și plini de energie?
Exact așa sunt zilele mele uneori.
Eu cu nasul înfundat, capul greu, vocea pierdută și ochii care se închid singuri de oboseală. Ei? Aleargă, se joacă, râd, vor atenție, vor în brațe, vor să le citesc, vor să mă implic în tot.
Și nu e ca și cum poți spune „pauză”.
Fiica mea cea mică nu înțelege că „mama e bolnavă”. Ea vrea în brațe, vrea să o țin, să o legăn, să fiu acolo pentru ea. Mă trage de pantaloni, plânge dacă plec din cameră, iar eu, cu ultimele puteri, o ridic și o țin aproape.
Fiul meu, chiar dacă e mai mare, tot are nevoie de mine. Vrea să îi răspund, să îl ascult, să îi explic, să îi dau din energia mea… chiar și atunci când eu simt că nu mai am nimic de dat.
Și recunosc, sunt momente în care simt că nu mai pot.
Momente în care mă enervează orice zgomot, în care răbdarea mea dispare complet și în care simt că îmi pierd cumpătul mult mai repede decât mi-aș dori.
Pentru că da… chiar dacă sunt mamă, tot sunt om.
Dar în același timp, în toată oboseala asta, apare ceva.
O mână mică pe obrazul meu.
Un „mama, ești bine?” spus sincer.
O îmbrățișare neașteptată.
Și parcă, pentru câteva secunde, nu mai doare nimic.
Nu există zile libere de la a fi mamă. Nici când ești răcită, nici când ești obosită, nici când ai vrea doar liniște.
Dar există momentele alea mici… care te țin în picioare.
Momentele în care îți dai seama că, chiar și bolnavă, chiar și epuizată, ești tot universul lor.
Și atunci te ridici din nou.
Pentru ei.

Lucruri pe care le înțeleg abia după ce am devenit mamă

Sunt multe lucruri pe care le auzeam înainte să devin mamă, dar nu le-am înțeles cu adevărat până nu le-am trăit. Maternitatea m-a schimbat mai mult decât mi-am imaginat vreodată și încă o face în fiecare zi. Acum, ca mamă a doi copii, fiecare zi este un amestec de râsete, lacrimi, dezordine și iubire pură. Uneori simt că nu mai am răbdare, alteori simt că inima mea ar putea să explodeze de iubire.
Credeam că știu ce înseamnă să iubești, dar când mi-am ținut fiul în brațe pentru prima dată, am înțeles că iubirea poate fi mai mare decât orice îți imaginai. Și apoi a venit fiica mea, care vrea mereu în brațe, care plânge, care mă trage de pantaloni, care face boacăne și împrăștie jucării în toată casa. Și totuși, fiecare gest, fiecare privire, îmi umple sufletul de o bucurie pe care nu o pot descrie în cuvinte. Iubirea asta nu se împarte între copii… se multiplică.
Nu m-am considerat niciodată o persoană răbdătoare. Acum, copilul meu mai mare învață să respire adânc, să își țină calmul. Iar eu? Uneori, în mine, este furtună. Încă îmi pierd cumpătul. Încă îmi pierd răbdarea. Dar învăț și eu odată cu ei. Înveți să respiri, să lași lucrurile să treacă, să iubești dincolo de oboseală și de haos.
Nu am știut niciodată cât de mult voi aprecia o noapte liniștită. Fiecare oră de somn este acum un dar. Dar chiar și atunci când oboseala mă copleșește, când vasele se sparg sau când găsesc jucării în locuri imposibile, totul merită pentru un zâmbet, o îmbrățișare, un „te iubesc, mama”.
Fiul meu are momente în care îmi spune ceva atât de sincer, atât de pur, încât mi se topesc picioarele și sufletul. O propoziție spusă din inimă, un gest mic, o îmbrățișare… și toate grijile, oboseala și haosul dispar pentru câteva clipe. Fiica mea mică se agață de mine, mă vrea în brațe, vrea atenția mea non-stop. Cu toate boacănele ei – mazgalit pe pereți, vase sparte, jucării împrăștiate peste tot – mă învață ce înseamnă iubirea necondiționată.
Și atunci realizez că maternitatea nu este despre perfecțiune. Este despre momente reale, despre iubire pură, despre a fi acolo, complet, chiar și atunci când oboseala îți strânge sufletul. Nu este ușor. Nu este liniștit. Nu este perfect. Dar este minunat. Și este a mea.

Acceptă oboseala: Zilele grele ca Mamă

Oboseala de când sunt mamă mi se pare cu mult mai grea decât oboseala de când eram studentă sau la liceu.
Atunci puteam să merg la petreceri, chefuri, cluburi, să stau până la 4–5 dimineața și la 9–10 să fiu fresh.
Puteam să beau alcool și, cumva, a doua zi să fiu fresh. Corpul meu știa să recupereze repede.
De când sunt mamă, orice noapte pierdută nu se mai recuperează ușor.
Îmi ia cel puțin câteva zile să mă adun și să pot spune că sunt cât de cât ok.
Ieșitul în club… poate veți râde de mine, dar dacă se întâmplă să ies, la 11 sunt în club, iar la 2 sunt deja în pat: demachiată, spălată pe față, spălată pe dinți și în pijama.
Iar dimineața, la 7, când se trezesc piticii — pentru că am „norocul” să am copii foarte matinali — am impresia că se dărâmă cerul pe mine.
Mă doare capul.
Mă doare corpul.
Gândurile sunt împrăștiate.
Până și mersul până la bucătărie, să fac laptele copiilor și să pornesc aparatul de cafea, e crâncen.
Copiii sunt fresh, plini de energie.
Eu mă car. Mă târăsc până pe fotoliu ca să-mi beau cafeaua în „liniște” două minute, până își termină copiii laptele.
Prima zi după o petrecere — sau după o noapte în care copiii au făcut petreceri nocturne — sunt într-o ceață.
Totul se face mecanic, până reușesc să dorm cu ei la amiază.
Stau și mă uit la copii cum se joacă.
Eu sunt încă în pijama și e aproape amiază.
Tot ce am reușit a fost să-mi pun niște șosete flaușate în picioare și să beau două cafele. Reci, ca de obicei.
Azi e greu.
Ochii mă ustură.
Capul îmi vâjâie.
Corpul nu vrea comenzi.
Azi accept că, casa va zbura — nu am energie;
Azi accept că, voi dormi cu copiii, posibil înaintea lor;
Azi sigur vom comanda mâncare, dacă nu mă ajută corpul;
Azi vom pune cortul în living, covorașul termoizolant al copiilor, și ne vom uita la povești vechi cu prinți și prințese.
Cred că undeva, printre toate astea, va fi și o zi de relaxare.
Și pentru mine, și pentru copii.
Pentru că e ok, uneori, să fii obosită ca mamă.
Da, de obicei sunt mama care e în plină acțiune de dimineață, de la 7 până la 10.
Dar azi nu.
Și azi e în regulă.

p

Scriu târziu, când toți dorm

Scriu târziu..

E ora 2 dimineața și toată lumea din casă doarme.

Copilul doarme , soțul doarme, cățelul doarme doar eu nu pot adormi…

Așa se întâmplă de când s-a născut copilul. Orele astea târzii sunt orele doar pentru mine , când am un pic de respiro și pot să scriu, citesc  sau urmăresc un serial.

De multe ori mă gândesc oare tuturor mămicilor le este atât de greu ?

Zilnic să aibă o muncă asiduă cu cei mici ?De la hrănit copilul, schimbat , spălat, activități, jocuri, făcut mâncare și alte treburi casnice?

Când mai au timp pentru ele ?

Când mai au timp să facă ce le place?

Una dintre chestiile cele mai dureroase pentru mine la care am renunțat este cititul, pasiunea mea . Aceasta ,acum se află pe locul 10 sau undeva foarte jos deoarece nu am reușit să citesc o carte sau măcar 10 pagini dintr-o carte deoarece copilul îmi ocupă tot timpul .

Tânjesc după cărțile care mă așteaptă în bibliotecă, să mă scufund în ele și să le savurez de la cap la sfârșit.