Articole în Oboseală & emoții

Sărbători Pascale… mai aparte

Jurnal Lecții de viață Oboseală & emoții

Am fost un pic absentă în ultima perioadă, iar sosirea Sărbătorilor Pascale a coincis, din păcate, cu internarea mea și a fiului meu în spital, dar și cu fiica mea cea mică, care a făcut pneumonie. Iar eu? Cobză de răcită fix în Săptămâna Mare.
Pentru mine și familia mea, Sărbătorile Pascale înseamnă, de obicei, un drum de 5–7 ore către sânul familiei – la socri și la părinții mei. O mică escapadă de acasă… tot acasă. Locul unde pot, din nou, să fiu copil. Unde are altcineva grijă de mine, de copiii mei, de mâncare, de haine… de toate.
Ador sărbătorile, fie că vorbim despre Paște sau Crăciun. Pentru mine înseamnă liniște, răsfăț și acea senzație rară că nu trebuie să fac nimic. Ascultăm, nu judecăm.
Mulțumesc lui Dumnezeu că părinții mei și socrii mei sunt încă alături de noi și, mai ales, sănătoși. Pentru că „acasă” este, fără îndoială, raiul pe pământ. Acolo sunt răsfățată, alintată… și, de cele mai multe ori, mă întorc cu câteva kilograme în plus și, uneori, cu câte o criză de fiere — dar n-aș renunța la asta pentru nimic.
Anul acesta, însă, a fost diferit. Mai aparte.
A trebuit să rămânem acasă. Să nu plecăm nicăieri. Sănătatea celor doi pici ai mei a fost pe primul loc.
Așa că am făcut Paștele… în ritmul nostru.
Ouă roșii, șnițele, chiftele, carne fiartă, sarmale, prăjituri — toate pregătite printre grijă pentru copii: hrănit, culcat, liniștit… totul pe repede înainte, la viteza a treia. Și asta în timp ce încă mă recuperam după boală.
Noi, mamele, chiar suntem niște supereroine.
Sărbătorile Pascale de anul acesta au fost altfel: în liniște, în boală, în pace… în intimitatea casei noastre.
Poate că nu am ajuns „acasă” anul acesta, dar am înțeles ceva important: acasă nu este doar un loc. Este acolo unde suntem împreună, unde ne avem unii pe alții, chiar și în cele mai grele momente.

Mental load-ul de a fii the Default parent

Gânduri Jurnal Oboseală & emoții

Eu sunt cea care știe când expira laptele, ce șosete nu-i zgârie copilului glezna, unde sunt șervețelele umede și care e jucăria fără de care nu adoarme. Eu știu când e vaccinul, ce trebuie făcut pentru grădiniță, la ce oră închide cabinetul pediatrului, unde am pus termometrul ultima dată și fiecare ce tip de proteină a mâncat în săptămâna în curs.
Eu sunt cea care aude plânsul în miez de noapte, chiar dacă el doarme la doi pași distanță. Eu sunt cea întrebată prima: „unde e bluza?”, „ce mâncăm?”, „ce facem azi?”. Eu sunt Google-ul casei. Default parent.
Și e obositor. Nu e doar lipsa de somn. E faptul că nu pot să-mi golesc niciodată mintea. Că atunci când beau cafeaua, mă gândesc la ce trebuie să spăl , ce trebuie să gătesc. Că atunci când mă prefac că mă relaxez, îmi fac lista de cumpărături. Că atunci când merg la muncă, car cu mine toate deadline-urile de acasă.
E frustrant să aud „dar de ce nu mi-ai spus?”, când eu simt că am spus de o mie de ori.
E frustrant să văd cum „ajutorul” partenerului e privit ca un bonus, dar munca mea e doar normalul, default-ul.
Adevărul crud? Uneori nu vreau să fiu default parent. Vreau să nu știu unde sunt șosetele. Vreau să nu-mi pese că s-a terminat pasta de dinți. Vreau să nu am în minte programările, să nu am grijă de tot. Vreau să fiu doar eu, nu mintea care ține familia întreagă.
Și scriu asta pentru că știu că nu sunt singura. Pentru că multe dintre noi trăim așa, cu iubire imensă pentru copiii noștri, dar și cu o oboseală care nu se vede și nu se spune. Și cred că trebuie spus. Fără perdea.
Nu ca să ne plângem, ci ca să schimbăm ceva. Să cerem nu doar ajutor, ci împărțirea reală a responsabilității. Să nu mai fim singurele care „țin minte”. Pentru că merităm să fim și altceva decât părintele default. Merităm să fim și femei, și oameni, nu doar minți pline de liste invizibile.

Știi când tu ești răcită bocnă, iar ei au doar o formă ușoară?

Gânduri Jurnal Oboseală & emoții

Știi momentele alea când tu ești răcită bocnă, abia respiri, te dor toate, ai vrea doar să stai întinsă și să nu vorbești cu nimeni… iar copiii tăi sunt doar puțin răciți și plini de energie?
Exact așa sunt zilele mele uneori.
Eu cu nasul înfundat, capul greu, vocea pierdută și ochii care se închid singuri de oboseală. Ei? Aleargă, se joacă, râd, vor atenție, vor în brațe, vor să le citesc, vor să mă implic în tot.
Și nu e ca și cum poți spune „pauză”.
Fiica mea cea mică nu înțelege că „mama e bolnavă”. Ea vrea în brațe, vrea să o țin, să o legăn, să fiu acolo pentru ea. Mă trage de pantaloni, plânge dacă plec din cameră, iar eu, cu ultimele puteri, o ridic și o țin aproape.
Fiul meu, chiar dacă e mai mare, tot are nevoie de mine. Vrea să îi răspund, să îl ascult, să îi explic, să îi dau din energia mea… chiar și atunci când eu simt că nu mai am nimic de dat.
Și recunosc, sunt momente în care simt că nu mai pot.
Momente în care mă enervează orice zgomot, în care răbdarea mea dispare complet și în care simt că îmi pierd cumpătul mult mai repede decât mi-aș dori.
Pentru că da… chiar dacă sunt mamă, tot sunt om.
Dar în același timp, în toată oboseala asta, apare ceva.
O mână mică pe obrazul meu.
Un „mama, ești bine?” spus sincer.
O îmbrățișare neașteptată.
Și parcă, pentru câteva secunde, nu mai doare nimic.
Nu există zile libere de la a fi mamă. Nici când ești răcită, nici când ești obosită, nici când ai vrea doar liniște.
Dar există momentele alea mici… care te țin în picioare.
Momentele în care îți dai seama că, chiar și bolnavă, chiar și epuizată, ești tot universul lor.
Și atunci te ridici din nou.
Pentru ei.

Lucruri pe care le înțeleg abia după ce am devenit mamă

Jurnal Necategorizate Oboseală & emoții

Sunt multe lucruri pe care le auzeam înainte să devin mamă, dar nu le-am înțeles cu adevărat până nu le-am trăit. Maternitatea m-a schimbat mai mult decât mi-am imaginat vreodată și încă o face în fiecare zi. Acum, ca mamă a doi copii, fiecare zi este un amestec de râsete, lacrimi, dezordine și iubire pură. Uneori simt că nu mai am răbdare, alteori simt că inima mea ar putea să explodeze de iubire.
Credeam că știu ce înseamnă să iubești, dar când mi-am ținut fiul în brațe pentru prima dată, am înțeles că iubirea poate fi mai mare decât orice îți imaginai. Și apoi a venit fiica mea, care vrea mereu în brațe, care plânge, care mă trage de pantaloni, care face boacăne și împrăștie jucării în toată casa. Și totuși, fiecare gest, fiecare privire, îmi umple sufletul de o bucurie pe care nu o pot descrie în cuvinte. Iubirea asta nu se împarte între copii… se multiplică.
Nu m-am considerat niciodată o persoană răbdătoare. Acum, copilul meu mai mare învață să respire adânc, să își țină calmul. Iar eu? Uneori, în mine, este furtună. Încă îmi pierd cumpătul. Încă îmi pierd răbdarea. Dar învăț și eu odată cu ei. Înveți să respiri, să lași lucrurile să treacă, să iubești dincolo de oboseală și de haos.
Nu am știut niciodată cât de mult voi aprecia o noapte liniștită. Fiecare oră de somn este acum un dar. Dar chiar și atunci când oboseala mă copleșește, când vasele se sparg sau când găsesc jucării în locuri imposibile, totul merită pentru un zâmbet, o îmbrățișare, un „te iubesc, mama”.
Fiul meu are momente în care îmi spune ceva atât de sincer, atât de pur, încât mi se topesc picioarele și sufletul. O propoziție spusă din inimă, un gest mic, o îmbrățișare… și toate grijile, oboseala și haosul dispar pentru câteva clipe. Fiica mea mică se agață de mine, mă vrea în brațe, vrea atenția mea non-stop. Cu toate boacănele ei – mazgalit pe pereți, vase sparte, jucării împrăștiate peste tot – mă învață ce înseamnă iubirea necondiționată.
Și atunci realizez că maternitatea nu este despre perfecțiune. Este despre momente reale, despre iubire pură, despre a fi acolo, complet, chiar și atunci când oboseala îți strânge sufletul. Nu este ușor. Nu este liniștit. Nu este perfect. Dar este minunat. Și este a mea.

Acceptă oboseala: Zilele grele ca Mamă

Jurnal Necategorizate Oboseală & emoții

Oboseala de când sunt mamă mi se pare cu mult mai grea decât oboseala de când eram studentă sau la liceu.
Atunci puteam să merg la petreceri, chefuri, cluburi, să stau până la 4–5 dimineața și la 9–10 să fiu fresh.
Puteam să beau alcool și, cumva, a doua zi să fiu fresh. Corpul meu știa să recupereze repede.
De când sunt mamă, orice noapte pierdută nu se mai recuperează ușor.
Îmi ia cel puțin câteva zile să mă adun și să pot spune că sunt cât de cât ok.
Ieșitul în club… poate veți râde de mine, dar dacă se întâmplă să ies, la 11 sunt în club, iar la 2 sunt deja în pat: demachiată, spălată pe față, spălată pe dinți și în pijama.
Iar dimineața, la 7, când se trezesc piticii — pentru că am „norocul” să am copii foarte matinali — am impresia că se dărâmă cerul pe mine.
Mă doare capul.
Mă doare corpul.
Gândurile sunt împrăștiate.
Până și mersul până la bucătărie, să fac laptele copiilor și să pornesc aparatul de cafea, e crâncen.
Copiii sunt fresh, plini de energie.
Eu mă car. Mă târăsc până pe fotoliu ca să-mi beau cafeaua în „liniște” două minute, până își termină copiii laptele.
Prima zi după o petrecere — sau după o noapte în care copiii au făcut petreceri nocturne — sunt într-o ceață.
Totul se face mecanic, până reușesc să dorm cu ei la amiază.
Stau și mă uit la copii cum se joacă.
Eu sunt încă în pijama și e aproape amiază.
Tot ce am reușit a fost să-mi pun niște șosete flaușate în picioare și să beau două cafele. Reci, ca de obicei.
Azi e greu.
Ochii mă ustură.
Capul îmi vâjâie.
Corpul nu vrea comenzi.
Azi accept că, casa va zbura — nu am energie;
Azi accept că, voi dormi cu copiii, posibil înaintea lor;
Azi sigur vom comanda mâncare, dacă nu mă ajută corpul;
Azi vom pune cortul în living, covorașul termoizolant al copiilor, și ne vom uita la povești vechi cu prinți și prințese.
Cred că undeva, printre toate astea, va fi și o zi de relaxare.
Și pentru mine, și pentru copii.
Pentru că e ok, uneori, să fii obosită ca mamă.
Da, de obicei sunt mama care e în plină acțiune de dimineață, de la 7 până la 10.
Dar azi nu.
Și azi e în regulă.

p

Scriu târziu, când toți dorm

Maternitate Oboseală & emoții

Scriu târziu..

E ora 2 dimineața și toată lumea din casă doarme.

Copilul doarme , soțul doarme, cățelul doarme doar eu nu pot adormi…

Așa se întâmplă de când s-a născut copilul. Orele astea târzii sunt orele doar pentru mine , când am un pic de respiro și pot să scriu, citesc  sau urmăresc un serial.

De multe ori mă gândesc oare tuturor mămicilor le este atât de greu ?

Zilnic să aibă o muncă asiduă cu cei mici ?De la hrănit copilul, schimbat , spălat, activități, jocuri, făcut mâncare și alte treburi casnice?

Când mai au timp pentru ele ?

Când mai au timp să facă ce le place?

Una dintre chestiile cele mai dureroase pentru mine la care am renunțat este cititul, pasiunea mea . Aceasta ,acum se află pe locul 10 sau undeva foarte jos deoarece nu am reușit să citesc o carte sau măcar 10 pagini dintr-o carte deoarece copilul îmi ocupă tot timpul .

Tânjesc după cărțile care mă așteaptă în bibliotecă, să mă scufund în ele și să le savurez de la cap la sfârșit.