Haosul din living

Livingul nostru nu mai este de mult o cameră de revistă.
Când mi-am imaginat cum o să arate, jur că părea rupt din revistele moderne. Și, dacă faci abstracție de mașinuțe, păpuși, papucei, suzete, cărți, caiete, creioane și pixuri, și pe ici pe colo câte-un Rembrandt pe perete… chiar arată aproape la fel.
Biblioteca plină e minunată, plină de cărți: citite, răsfoite, recitite, mai mâzgălite, mai rupte. Pe fiecare raft, aproape sigur, se află câte o jucărie, un plus sau un obiect pe care noi, părinții, l-am pus sus să nu ajungă copiii la el.
Uneori, livingul arată ca după al doilea război mondial. Sau, mai degrabă, ca și cum bomba de la Hiroshima ar fi căzut printre jucării.
De multe ori intru în cameră dimineața și primul gând este: iar trebuie să strâng. Ridic o jucărie, apoi alta, apoi încă una… și exact când cred că am făcut progres, apare cineva mic care răstoarnă o cutie întreagă.
Un pas înainte, trei pași înapoi. Cam așa arată ordinea în maternitate.
Uneori mă obosește vizual. Mă face să simt că nu termin niciodată nimic, că mereu există ceva de pus la loc, de șters, de adunat. Și recunosc — sunt zile în care mă irită.
Dar sunt și momente în care mă opresc și privesc altfel: Văd trenulețul construit cu migală. Văd păpușa acoperită cu o păturică „să nu îi fie frig”. Văd puzzle-ul început cu entuziasm și abandonat pentru o idee mai interesantă. Văd roboțelul făcut din lego.
Haosul acesta nu este lipsă de ordine. Este dovadă de copilărie în desfășurare.
Pe covorul acesta s-au spus povești, s-au construit turnuri, s-au vărsat lacrimi și s-au auzit cele mai sincere râsete. Aici au avut loc picnicuri imaginare, curse de mașini, spectacole improvizate și îmbrățișări fără motiv.
Livingul nostru este, de fapt, terenul principal al copilăriei lor. Și poate că nu ar trebui să arate altfel.
Seara, când îi adorm și rămân singură în cameră, haosul pare mai liniștit. Jucăriile nu mai sunt obstacole, ci urme ale unei zile trăite. Le strâng încet, nu din obligație, ci ca pe un ritual de închidere a zilei.
Ridic mașinuța, împăturesc păturica păpușii, adun cuburile și mă gândesc că, într-o zi, toate acestea vor dispărea. Livingul va fi ordonat, curat, liniștit.
Și probabil… prea liniștit.
Poate că atunci voi tânji după pașii mici pe covor, după cutiile răsturnate și după întrebarea repetată de zeci de ori: „mami, te joci cu mine?”
Așa că, în unele zile, aleg să nu mă grăbesc să strâng. Aleg să mă așez pe jos, printre jucării, și să intru în lumea lor. Aleg să ignor pentru câteva minute dezordinea și să observ mai mult copilăria.
Pentru că haosul din living nu este un eșec de organizare. Este o etapă. Una zgomotoasă, colorată, obositoare uneori — dar incredibil de vie.
Și într-o zi, când livingul va arăta exact cum mi-am dorit, s-ar putea să descopăr că îmi lipsește tocmai acest haos.
Haosul care astăzi mă face să suspin, dar care, peste ani, mă va face să zâmbesc.