Livingul nostru nu mai este de mult o cameră de revistă.
Când mi-am imaginat cum o să arate, jur că părea rupt din revistele moderne. Și, dacă faci abstracție de mașinuțe, păpuși, papucei, suzete, cărți, caiete, creioane și pixuri, și pe ici pe colo câte-un Rembrandt pe perete… chiar arată aproape la fel.
Biblioteca plină e minunată, plină de cărți: citite, răsfoite, recitite, mai mâzgălite, mai rupte. Pe fiecare raft, aproape sigur, se află câte o jucărie, un plus sau un obiect pe care noi, părinții, l-am pus sus să nu ajungă copiii la el.
Uneori, livingul arată ca după al doilea război mondial. Sau, mai degrabă, ca și cum bomba de la Hiroshima ar fi căzut printre jucării.
De multe ori intru în cameră dimineața și primul gând este: iar trebuie să strâng. Ridic o jucărie, apoi alta, apoi încă una… și exact când cred că am făcut progres, apare cineva mic care răstoarnă o cutie întreagă.
Un pas înainte, trei pași înapoi. Cam așa arată ordinea în maternitate.
Uneori mă obosește vizual. Mă face să simt că nu termin niciodată nimic, că mereu există ceva de pus la loc, de șters, de adunat. Și recunosc — sunt zile în care mă irită.
Dar sunt și momente în care mă opresc și privesc altfel: Văd trenulețul construit cu migală. Văd păpușa acoperită cu o păturică „să nu îi fie frig”. Văd puzzle-ul început cu entuziasm și abandonat pentru o idee mai interesantă. Văd roboțelul făcut din lego.
Haosul acesta nu este lipsă de ordine. Este dovadă de copilărie în desfășurare.
Pe covorul acesta s-au spus povești, s-au construit turnuri, s-au vărsat lacrimi și s-au auzit cele mai sincere râsete. Aici au avut loc picnicuri imaginare, curse de mașini, spectacole improvizate și îmbrățișări fără motiv.
Livingul nostru este, de fapt, terenul principal al copilăriei lor. Și poate că nu ar trebui să arate altfel.
Seara, când îi adorm și rămân singură în cameră, haosul pare mai liniștit. Jucăriile nu mai sunt obstacole, ci urme ale unei zile trăite. Le strâng încet, nu din obligație, ci ca pe un ritual de închidere a zilei.
Ridic mașinuța, împăturesc păturica păpușii, adun cuburile și mă gândesc că, într-o zi, toate acestea vor dispărea. Livingul va fi ordonat, curat, liniștit.
Și probabil… prea liniștit.
Poate că atunci voi tânji după pașii mici pe covor, după cutiile răsturnate și după întrebarea repetată de zeci de ori: „mami, te joci cu mine?”
Așa că, în unele zile, aleg să nu mă grăbesc să strâng. Aleg să mă așez pe jos, printre jucării, și să intru în lumea lor. Aleg să ignor pentru câteva minute dezordinea și să observ mai mult copilăria.
Pentru că haosul din living nu este un eșec de organizare. Este o etapă. Una zgomotoasă, colorată, obositoare uneori — dar incredibil de vie.
Și într-o zi, când livingul va arăta exact cum mi-am dorit, s-ar putea să descopăr că îmi lipsește tocmai acest haos.
Haosul care astăzi mă face să suspin, dar care, peste ani, mă va face să zâmbesc.
Jurnal
O zi haotică , dar frumoasă
Dimineața a început înainte să sune alarma soțului. De fapt, uneori nici nu știu de ce o mai setează, pentru că parcă sunt un ceas elvețian — mă trezesc cu 10–20 de minute înainte să sune.
Nu mă înțelegeți greșit… aș dormi până la 9–10, mai ales că sunt acasă în concediu de creștere copil. Dar copiii nu au noțiunea de ora 9.
Uneori deschid ochii și zâmbesc. Alteori îmi vine să bag capul în pernă și să mă afund în ea de oboseală. Coborâm din pat cu pași nesiguri — eu după cafea, piticii după mine, în așteptarea lăpticului.
Fetița cea mică stă prost la capitolul răbdare, la fel ca mine de altfel. Se plânge și se revoltă că nu are răbdare să se încălzească lăpticul. Se bea laptele și cafeaua în tăcere — ei la desene, eu privind la ei.
Urmează îmbrăcatul — o negociere diplomatică în toată regula. Se iau hainele din dulap și începe dansul îmbrăcatului. După câteva revolte și o bluză, plus o pereche de șosete schimbate mai târziu, declarăm procesul încheiat.
În living, haosul are deja rădăcini.
Jucării împrăștiate, o carte deschisă, mașinuțe sub masă — peisajul obișnuit al unei dimineți cu copii. Îmi torn o altă cafea și mă așez pe jos lângă ei. Construim un turn.
El aplaudă.
Ștefania aplaudă.
Eu aplaud.
Un moment mic, dar suficient cât să oprească timpul pentru câteva secunde.
După-amiaza aduce aer proaspăt și, după ce reușesc să adorm pitica, ies cu fiul cel mare afară. Facem curat în grădinița de flori, săpăm, greblăm, pregătim locul pentru noii trandafiri și curățăm pământul.
Mâinile murdare, obrajii roșii, discuții fără grabă și sentimentul acela simplu că suntem exact unde trebuie.
Nu știu când a trecut ziua.
Probabil printre cereri de gustări, îmbrățișări spontane, mici conflicte și multe „mama, uite!”.
Seara vine cu ritualul nostru cunoscut. Joaca se transformă în alergat spre baie, apoi fuga în prosop, chicoteala care umple casa și încercarea mea de a-i pieptăna printre râsete. Urmează pijamalele — încă o rundă de negocieri, dar mai blândă, mai obosită, mai caldă.
Apoi momentul preferat: săritul în pat.Se așază lângă mine, cu lăpticul cald în mâini, și pentru câteva minute lumea încetinește complet. Spunem rugăciunile de seară față în față, eu și fiul meu cel mare, cu mânuțele împreunate și vocea spusă tare, ca și cum ar vrea să fie sigur că ajunge unde trebuie.
Urmează îmbrățișările. Pupiceii și acel „Te iubesc, mami!” spus simplu, fără grabă.
„Să visezi frumos”, îi spun, iar vorbele acestea îmi încălzesc inima mai mult decât orice liniște a casei.
Mă ridic încet și privesc în jur. Casa nu este perfect strânsă, lucrurile nu sunt toate bifate, iar oboseala este încă acolo. Dar sunt și momentele zilei.
Aplauzele de pe covor.
Liniștea cafelei băute printre ei.
Pământul răscolit pentru trandafiri.
Rugăciunile șoptite.
Vocea care m-a strigat de nenumărate ori.
A fost o zi haotică, imperfectă, obositoare și totuși, frumoasă.
Pentru că frumusețea maternității nu stă în ordine sau productivitate, ci în fragmentele mici dintre ele. În zilele care par obișnuite, dar care, într-o zi, vor deveni cele mai prețioase amintiri.
Iar mâine dimineață, probabil mă voi trezi din nou înainte de alarmă.
Obosită, poate, dar pregătită pentru încă o zi haotică și posibil, încă una frumoasă.
Matei și povestea despre Ceață
Mama și Matei s-au trezit de dimineață și s-au uitat pe geam. Afară era o ceață atât de deasă, încât parcă o puteai tăia cu cuțitul.
Și, bineînțeles, a venit întrebarea.
— Mami, ce este ceața?
În mintea mea s-a făcut de-a dreptul ceață. Cum aș putea să îi explic unui pici de 4 ani, pe înțelesul lui, ce este ceața?
M-am așezat lângă el și am încercat să caut cea mai simplă comparație.
— Mateiuțul, știi când fierbe mami apa pentru macaroanele tale și ies aburi?
— Daaa… și când pui mâncarea în bol ies aburi! Că frige!
— Exact, puiu’. Ceața este atunci când aburii din mâncarea caldă și din apa fierbinte ies afară pe stradă și se plimbă liberi. Iar dacă e mai groasă, înseamnă că foarte multe mămici au făcut mâncărică delicioasă pentru copiii lor.
Matei s-a uitat din nou pe geam, serios, analizând.
— Aaa… deci aburii se plimbă pe stradă?
— Da, puiu’.
Și pentru câteva secunde, lumea a fost simplă. Ceața nu mai era un fenomen meteorologic complicat. Era doar miros de mâncare caldă și dragoste de mămici care se ridica spre cer.
Uneori, explicațiile științifice pot aștepta. Magia copilăriei, nu.
Timp pentru mine: mit sau nevoie reală?
Uneori stau și calculez în minte.
Patru ani.
Și încerc să-mi amintesc de câte ori am stat într-o cadă cu spumă fără să aud „mamaaaa” dincolo de ușă.
De câte ori am băut un pahar de vin la un film până la capăt.
De câte ori am stat pur și simplu… fără să fiu atentă la cineva.
Nu prea îmi vine nimic clar în minte.
Cafeaua mea, în schimb, e singurul lucru pe care îl apăr cu dinții.
Dacă nu am 5–10 minute singură cu cana în mână, devin alt om.
Mai scurtă, mai aspră, mai puțin eu.
În rest… nu prea există „singură”.
Am spectatori la toaletă, am spectarori la duș.
Când mă îmbrac, când mă dezbrac.
Ușa închisă a devenit negociabilă, nu e închisă – doar că nu intrăm peste mami.
Și o spun cu un nod în gât: uneori nu am chef.
Nu am chef să mă joc.
Nu am chef să mai explic încă o dată.
Nu am chef să fac de mâncare.
Uneori prefer să spăl vasele, să aspir sau să fac curățenie.
Măcar ele nu cer nimic emoțional de la mine.
Seara, după ce îi culc, aș putea avea timp pentru mine.
Dar sunt atât de obosită încât adorm înainte să apuc să mă gândesc la mine.
Corpul meu închide ziua fără să mă întrebe dacă mai vreau ceva.
Citesc, uneori. 20 de minute.
Dar mintea mea e plină.
Liste.
Griji.
Planuri.
Lucruri mărunte care nu se termină niciodată.
Și atunci mă întreb: când mai sunt eu?
Nu mama.
Nu cea care organizează.
Nu cea care știe unde e bluza preferată și când e următoarea programare.
Eu.
Pentru că adevărul e că, atunci când nu am deloc timp pentru mine, încep să dispar puțin.
Nu se vede din afară.
Funcționez.
Zâmbesc.
Fac tot ce trebuie.
Dar pe dinăuntru mă simt subțiată.
Ca și cum dau din mine bucățică cu bucățică și nu mai pun nimic înapoi.
Poate că „timp pentru mine” nu e un moft.
Poate că e felul în care mă țin întreagă.
Nu vreau mult.
Nu vreau zile întregi liberă.
Vreau doar să știu că mai exist undeva în programul meu.
Pentru că dacă eu dispar complet, copiii mei nu vor avea o mamă odihnită.
Vor avea o mamă care iubește mult, dar care se simte, pe tăcute, din ce în ce mai goală.
Și asta doare mai mult decât oboseala.
Matei și pijamaua cu stele galbene
Într-o seară liniștită, Matei și-a pus pijamaua cu stele galbene.
— Hei, vezi că lucesc! i-a zis pijamaua.
— Ooo, ce frumos!
— Ține-te bine! a spus ea. Și… fiuuu!… au zburat pe fereastră.
Au trecut pe lângă nori pufoși și au ajuns lângă Lună.
— Bună, Matei! a zâmbit Luna.
Au jucat „prinde-mă” cu stelele până când pijamaua a zis:
— E timpul să dormim.
Dimineața, Matei a găsit o stea mică în buzunar.
— Să-mi amintească de noaptea noastră, a șoptit el.
Acceptă oboseala: Zilele grele ca Mamă
Oboseala de când sunt mamă mi se pare cu mult mai grea decât oboseala de când eram studentă sau la liceu.
Atunci puteam să merg la petreceri, chefuri, cluburi, să stau până la 4–5 dimineața și la 9–10 să fiu fresh.
Puteam să beau alcool și, cumva, a doua zi să fiu fresh. Corpul meu știa să recupereze repede.
De când sunt mamă, orice noapte pierdută nu se mai recuperează ușor.
Îmi ia cel puțin câteva zile să mă adun și să pot spune că sunt cât de cât ok.
Ieșitul în club… poate veți râde de mine, dar dacă se întâmplă să ies, la 11 sunt în club, iar la 2 sunt deja în pat: demachiată, spălată pe față, spălată pe dinți și în pijama.
Iar dimineața, la 7, când se trezesc piticii — pentru că am „norocul” să am copii foarte matinali — am impresia că se dărâmă cerul pe mine.
Mă doare capul.
Mă doare corpul.
Gândurile sunt împrăștiate.
Până și mersul până la bucătărie, să fac laptele copiilor și să pornesc aparatul de cafea, e crâncen.
Copiii sunt fresh, plini de energie.
Eu mă car. Mă târăsc până pe fotoliu ca să-mi beau cafeaua în „liniște” două minute, până își termină copiii laptele.
Prima zi după o petrecere — sau după o noapte în care copiii au făcut petreceri nocturne — sunt într-o ceață.
Totul se face mecanic, până reușesc să dorm cu ei la amiază.
Stau și mă uit la copii cum se joacă.
Eu sunt încă în pijama și e aproape amiază.
Tot ce am reușit a fost să-mi pun niște șosete flaușate în picioare și să beau două cafele. Reci, ca de obicei.
Azi e greu.
Ochii mă ustură.
Capul îmi vâjâie.
Corpul nu vrea comenzi.
Azi accept că, casa va zbura — nu am energie;
Azi accept că, voi dormi cu copiii, posibil înaintea lor;
Azi sigur vom comanda mâncare, dacă nu mă ajută corpul;
Azi vom pune cortul în living, covorașul termoizolant al copiilor, și ne vom uita la povești vechi cu prinți și prințese.
Cred că undeva, printre toate astea, va fi și o zi de relaxare.
Și pentru mine, și pentru copii.
Pentru că e ok, uneori, să fii obosită ca mamă.
Da, de obicei sunt mama care e în plină acțiune de dimineață, de la 7 până la 10.
Dar azi nu.
Și azi e în regulă.
p
Matei și Cizmele de ploaie vorbitoare
Într-o dimineață ploioasă, Matei și-a pus cizmele albastre.
— Bună, Matei! au spus cizmele.
— Aaa… cine vorbește?!
— Noi, cizmele tale!
Matei a clipit.
— Și… ce vreți?
— Să sărim în bălți!
Au ieșit afară și splaaash!… într-o baltă mare.
— Hahaha, ce rece! a râs Matei.
— Hai și în aia rotundă! au strigat cizmele. Splash!
Au sărit în bălți mici, bălți mari, bălți cât un lighean. Până când au găsit o băltoacă în formă de inimă.
— Asta e pentru tine, Matei, pentru că ne-ai scos la plimbare! au spus cizmele.
Matei a zâmbit.
— Și eu vă iubesc, cizme zglobii!
De atunci, când plouă, Matei nu stă în casă — ci iese la joacă, cu prietenele lui, cizmele vorbitoare.
Prieteniile din copilărie
Voi mai țineți legătura cu prietenii din copilărie?
Eu da. Și recunosc că nu toți, dar cu unii da. Și pentru asta sunt recunoscătoare.
Prietena mea cea mai bună de la grădiniță este încă în viața mea. Au trecut peste 30 de ani de când ne știm. Am crescut una lângă alta. De la joaca din grădiniță, la clasele primare cu codițe ciudate, la adolescența aia stângace cu eșarfe, eyeliner și poze în care stăteam strâmb.
Licee diferite, vieți diferite. Ne-am mai îndepărtat. E normal.Dar ceva a rămas mereu între noi.
Chiar și acum, cu orașe diferite, joburi, familii, copii… ne găsim. Mai rar, poate, dar sincer și ca și cum nu ar fii trecut viața peste noi.
She is my person. A fost și este.
Și mai sunt prieteniile alea vechi, din copilărie, cu care n-ai mai vorbit ani. Și, dintr-odată, vă revedeți sau vorbiți și parcă nu a trecut timpul. Click.
E un sentiment greu de explicat. Dar e frumos. Te întoarce un pic la tine, la perioada dinainte să fii adult , dinainte să fii soție și mamă. Când puteam să fiu iresponsabilă , când eram jucăușă, când eram nebunatică și când eram copil…
Acum, ca mamă, mă uit la copilul meu și mă gândesc ce prietenii își face. Și cât de importante sunt legăturile astea mici, născute din joacă, din certuri mărunte, din împăcări rapide. Nu sunt perfecte. Dar sunt reale.
Cred că în ziua de azi e greu să legi prietenii care să țină. Multe sunt de moment, de context.
Dar prieteniile din copilărie… alea rămân. Pentru că s-au legat atunci când eram sinceri, fără măști.
Nu știu dacă are sens tot ce am scris. Dar simțeam nevoia să spun asta.
Ca mamă, cazul din Timiș m-a speriat mai mult decât vreau să recunosc
Nu știu voi, dar eu nu sunt genul de om care are răbdare să stea lipit de televizor sau să urmărească știrile. Cu toate astea, mediul online vuiește de zile întregi despre ce s-a întâmplat cu copilul de 15 ani din județul Timiș, ucis de alți copii, de 13 și 15 ani. Și chiar dacă nu am vrut, informația a ajuns la mine. Brutal. Ca un pumn în stomac.
Am stat mult să mă gândesc dacă să scriu sau nu despre asta, pentru că mi-a lăsat un gust amar, acru, greu de dus. Sunt mamă a doi copii, pe care îi iubesc nespus, iar ceea ce am citit mi se pare pur și simplu terifiant. Nu pot să nu mă întreb: de unde, Doamne iartă-mă, doi copii pot premedita o crimă cu o lună înainte? De unde doi copii stau, calculează, planifică și ajung să ucidă un alt copil cu toporul, să-l înjunghie, apoi să-l incendieze și să-l îngroape în propria curte?
În ce fel de film de groază psihologic am ajuns să trăim? În ce realitate în care copiii ajung personaje principale în scenarii care, până nu demult, țineau de filme cu tulburări grave de comportament? De unde știe un copil cum să omoare? Cum să acopere urmele? Cum să gândească pașii unei crime?
Părerile sunt împărțite. Se caută vinovați: părinții, familia, anturajul, situația financiară, mediul social, starea emoțională. Și poate că fiecare are o parte din vină. Dar eu, în momentul ăsta, sunt mai mult decât tristă. Sunt revoltată.
Pentru că eu știu sigur un lucru: când eram copii, existau limite. Nu aveam voie să ne uităm la filme sau emisiuni cu semnul „interzis minorilor”. Eram trimiși la somn, în altă cameră, sau pur și simplu se schimba canalul. Internetul nu exista sau nu era peste tot, iar accesul la informație nu era nelimitat, nefiltrat, necontrolat.
Astăzi, internetul zumzăie de absolut orice îți poți imagina. TikTok, fără să mă înțelegeți greșit, mi se pare o formă de îndobitocire în masă pentru copii foarte mici, preadolescenți, adolescenți și chiar tineri. ASMR-uri fără sens, provocări în urma cărora au murit copii, expunere nudă pe platforme de socializare, acces liber la aplicații de dating, la conținut violent, pornografie, lupte, crime — și mult prea puțin interes pentru cărți, literatură, psihologie, valori, credință.
Da, știu, vremurile s-au schimbat. Da, tehnologia a avansat. Da, copiii de azi par că se nasc cu telefonul în mână. Dar libertatea asta totală, nefiltrată, fără limite clare, nu este pentru copii. Oricât de mult ne-ar sări lumea în cap pentru afirmația asta.
Nu, nu este normal să lăsăm un copil de 4, 5, 7 ani să „rupă” TikTok-ul sau YouTube-ul ore în șir. Nu este normal să creștem copii fără filtre, fără control, fără discuții reale despre ce văd, ce simt și ce înțeleg din tot haosul ăsta digital.
Am văzut și știu că astăzi există consilieri psihologici, consilieri psiho-emoționali în școli și grădinițe. Pe vremea noastră nu exista așa ceva. Și poate tocmai pentru că lumea de azi apasă atât de tare pe psihicul copiilor, e nevoie mai mult ca oricând de adulți prezenți, implicați, atenți.
Nu spun că tehnologia este răul absolut. Nu spun că internetul trebuie demonizat. Spun doar că nu este un babysitter. Nu este un educator. Și sigur nu este un înlocuitor pentru părinți.
Cazul din Timiș nu este doar o știre șocantă. Este un semnal de alarmă care ar trebui să ne zdruncine pe toți. Pentru că atunci când un copil ajunge să ucidă un alt copil, problema nu mai este doar a unei familii sau a unui sat. Este o problemă de societate, de valori, dee limite, de responsabilitate.
Mesajul meu către părinți și către mine în același timp este simplu și dur: copiii noștri nu au nevoie de mai mult internet, ci de mai multă prezență. Nu au nevoie de libertate totală, ci de limite. Nu au nevoie să fie „la fel ca ceilalți”, ci protejați. Educația nu înseamnă doar școală și note bune. Înseamnă valori, empatie, responsabilitate și atenție constantă.
Nu putem controla lumea. Dar putem controla ce intră în casa noastră. Și în mintea copiilor noștri.
Iar dacă nu o facem noi, o va face altcineva. Și nu întotdeauna cu intenții bune.
Ziua de duminică…
Nu știu cum e la voi, dar pentru mine ziua de duminică – și mai ales seara de duminică – este cea mai obositoare din săptămână. Și nu înțeleg de ce.
Da, suntem toată familia acasă. Da, e o zi „chill”. Și totuși, seara sunt frântă mai ceva ca într-o zi obișnuită din timpul săptămânii.
După o trezire mult prea matinală, pe la 7–8 (la care încă sper și încă mă rog ca, măcar o dată, să fie o duminică cu trezire la 9–10), copiii au energie cât pentru zece. Nici măcar cafeaua nu mă mai ajută. În timpul săptămânii o beau rece, pentru că nu-mi place să o tot reîncălzesc la microunde – de patru ani se bea rece.
Joacă, alergătură, mese, „ce gătim astăzi?”, totul pe repede înainte, doar-doar să nu depășim ora de masă a copiilor.
Somnul de prânz… nu vă mint: de patru ani dorm cu copiii. Este sfânt. Literă de lege. Toată familia doarme duminica la prânz, de la mic la mare.
Cu vremea aceasta capricioasă, nici ieșitul afară nu prea îți priește. Dar fiul cel mare mă convinge să jucăm fotbal la -3 grade. Eu „mă joc” dârdâind, cu gândul doar la căsuța caldă.
Pitica… oooh, pitica este și ea în etapa în care ar vrea tot afară, deși năsucul îi este înghețat, iar obrajorii i s-au colorat între timp.
Așa că ne jucăm fotbal în frig sau facem plimbări în cerc prin curte, cu pitica de mână.
Băița de seară – pentru ei este o senzație. Îi spăl uneori mecanic, alteori stau în genunchi în fața căzii și îi privesc cum se joacă. Și mă topesc de drag și de dor.
Parcă aș vrea să mă spele și pe mine cineva și să mă pună în pătuț.
Lăpticul de seară, desenele, drăgălășeniile, îmbrățișările, pupicii și poveștile care parcă nu s-ar mai termina…
Dar sunt mici și Moș Ene vine ușor pe la gene. Trupșoarele li se înmoaie, respirația devine mai calmă, mai adâncă. Adorm. Și, de multe ori, parcă parca si eu as adormi de multe ori deodata cu ei ( chiar adorm uneori ) – Ascultăm , nu judecăm.
Noapte bună puișori.