O zi haotică , dar frumoasă

Dimineața a început înainte să sune alarma soțului. De fapt, uneori nici nu știu de ce o mai setează, pentru că parcă sunt un ceas elvețian — mă trezesc cu 10–20 de minute înainte să sune.
Nu mă înțelegeți greșit… aș dormi până la 9–10, mai ales că sunt acasă în concediu de creștere copil. Dar copiii nu au noțiunea de ora 9.
Uneori deschid ochii și zâmbesc. Alteori îmi vine să bag capul în pernă și să mă afund în ea de oboseală. Coborâm din pat cu pași nesiguri — eu după cafea, piticii după mine, în așteptarea lăpticului.
Fetița cea mică stă prost la capitolul răbdare, la fel ca mine de altfel. Se plânge și se revoltă că nu are răbdare să se încălzească lăpticul. Se bea laptele și cafeaua în tăcere — ei la desene, eu privind la ei.
Urmează îmbrăcatul — o negociere diplomatică în toată regula. Se iau hainele din dulap și începe dansul îmbrăcatului. După câteva revolte și o bluză, plus o pereche de șosete schimbate mai târziu, declarăm procesul încheiat.
În living, haosul are deja rădăcini.
Jucării împrăștiate, o carte deschisă, mașinuțe sub masă — peisajul obișnuit al unei dimineți cu copii. Îmi torn o altă cafea și mă așez pe jos lângă ei. Construim un turn.
El aplaudă.
Ștefania aplaudă.
Eu aplaud.
Un moment mic, dar suficient cât să oprească timpul pentru câteva secunde.
După-amiaza aduce aer proaspăt și, după ce reușesc să adorm pitica, ies cu fiul cel mare afară. Facem curat în grădinița de flori, săpăm, greblăm, pregătim locul pentru noii trandafiri și curățăm pământul.
Mâinile murdare, obrajii roșii, discuții fără grabă și sentimentul acela simplu că suntem exact unde trebuie.
Nu știu când a trecut ziua.
Probabil printre cereri de gustări, îmbrățișări spontane, mici conflicte și multe „mama, uite!”.
Seara vine cu ritualul nostru cunoscut. Joaca se transformă în alergat spre baie, apoi fuga în prosop, chicoteala care umple casa și încercarea mea de a-i pieptăna printre râsete. Urmează pijamalele — încă o rundă de negocieri, dar mai blândă, mai obosită, mai caldă.
Apoi momentul preferat: săritul în pat.Se așază lângă mine, cu lăpticul cald în mâini, și pentru câteva minute lumea încetinește complet. Spunem rugăciunile de seară față în față, eu și fiul meu cel mare, cu mânuțele împreunate și vocea spusă tare, ca și cum ar vrea să fie sigur că ajunge unde trebuie.
Urmează îmbrățișările. Pupiceii și acel „Te iubesc, mami!” spus simplu, fără grabă.
„Să visezi frumos”, îi spun, iar vorbele acestea îmi încălzesc inima mai mult decât orice liniște a casei.
Mă ridic încet și privesc în jur. Casa nu este perfect strânsă, lucrurile nu sunt toate bifate, iar oboseala este încă acolo. Dar sunt și momentele zilei.
Aplauzele de pe covor.
Liniștea cafelei băute printre ei.
Pământul răscolit pentru trandafiri.
Rugăciunile șoptite.
Vocea care m-a strigat de nenumărate ori.
A fost o zi haotică, imperfectă, obositoare și totuși, frumoasă.
Pentru că frumusețea maternității nu stă în ordine sau productivitate, ci în fragmentele mici dintre ele. În zilele care par obișnuite, dar care, într-o zi, vor deveni cele mai prețioase amintiri.
Iar mâine dimineață, probabil mă voi trezi din nou înainte de alarmă.
Obosită, poate, dar pregătită pentru încă o zi haotică și posibil, încă una frumoasă.