Prieteniile din copilărie

Voi mai țineți legătura cu prietenii din copilărie?
Eu da. Și recunosc că nu toți, dar cu unii da. Și pentru asta sunt recunoscătoare.
Prietena mea cea mai bună de la grădiniță este încă în viața mea. Au trecut peste 30 de ani de când ne știm. Am crescut una lângă alta. De la joaca din grădiniță, la clasele primare cu codițe ciudate, la adolescența aia stângace cu eșarfe, eyeliner și poze în care stăteam strâmb.
Licee diferite, vieți diferite. Ne-am mai îndepărtat. E normal.Dar ceva a rămas mereu între noi.
Chiar și acum, cu orașe diferite, joburi, familii, copii… ne găsim. Mai rar, poate, dar sincer și ca și cum nu ar fii trecut viața peste noi.
She is my person. A fost și este.
Și mai sunt prieteniile alea vechi, din copilărie, cu care n-ai mai vorbit ani. Și, dintr-odată, vă revedeți sau vorbiți și parcă nu a trecut timpul. Click.
E un sentiment greu de explicat. Dar e frumos. Te întoarce un pic la tine, la perioada dinainte să fii adult , dinainte să fii soție și mamă. Când puteam să fiu iresponsabilă , când eram jucăușă, când eram nebunatică și când eram copil…
Acum, ca mamă, mă uit la copilul meu și mă gândesc ce prietenii își face. Și cât de importante sunt legăturile astea mici, născute din joacă, din certuri mărunte, din împăcări rapide. Nu sunt perfecte. Dar sunt reale.
Cred că în ziua de azi e greu să legi prietenii care să țină. Multe sunt de moment, de context.
Dar prieteniile din copilărie… alea rămân. Pentru că s-au legat atunci când eram sinceri, fără măști.
Nu știu dacă are sens tot ce am scris. Dar simțeam nevoia să spun asta.