Articole în Jurnal

Matei și povestea despre Ceață

Bucurii mici Jurnal Povestioare cu și despre Matei

Mama și Matei s-au trezit de dimineață și s-au uitat pe geam. Afară era o ceață atât de deasă, încât parcă o puteai tăia cu cuțitul.

Și, bineînțeles, a venit întrebarea.

— Mami, ce este ceața?

În mintea mea s-a făcut de-a dreptul ceață. Cum aș putea să îi explic unui pici de 4 ani, pe înțelesul lui, ce este ceața?

M-am așezat lângă el și am încercat să caut cea mai simplă comparație.

— Mateiuțul, știi când fierbe mami apa pentru macaroanele tale și ies aburi?

— Daaa… și când pui mâncarea în bol ies aburi! Că frige!

— Exact, puiu’. Ceața este atunci când aburii din mâncarea caldă și din apa fierbinte ies afară pe stradă și se plimbă liberi. Iar dacă e mai groasă, înseamnă că foarte multe mămici au făcut mâncărică delicioasă pentru copiii lor.

Matei s-a uitat din nou pe geam, serios, analizând.

— Aaa… deci aburii se plimbă pe stradă?

— Da, puiu’.

Și pentru câteva secunde, lumea a fost simplă. Ceața nu mai era un fenomen meteorologic complicat. Era doar miros de mâncare caldă și dragoste de mămici care se ridica spre cer.

Uneori, explicațiile științifice pot aștepta. Magia copilăriei, nu.

Timp pentru mine: mit sau nevoie reală?

Gânduri Îndoieli și curaj Întrebări fără răspuns Jurnal


Uneori stau și calculez în minte.
Patru ani.
Și încerc să-mi amintesc de câte ori am stat într-o cadă cu spumă fără să aud „mamaaaa” dincolo de ușă.
De câte ori am băut un pahar de vin la un film până la capăt.
De câte ori am stat pur și simplu… fără să fiu atentă la cineva.
Nu prea îmi vine nimic clar în minte.
Cafeaua mea, în schimb, e singurul lucru pe care îl apăr cu dinții.
Dacă nu am 5–10 minute singură cu cana în mână, devin alt om.
Mai scurtă, mai aspră, mai puțin eu.
În rest… nu prea există „singură”.
Am spectatori la toaletă, am spectarori la duș.
Când mă îmbrac, când mă dezbrac.
Ușa închisă a devenit negociabilă, nu e închisă – doar că nu intrăm peste mami.
Și o spun cu un nod în gât: uneori nu am chef.
Nu am chef să mă joc.
Nu am chef să mai explic încă o dată.
Nu am chef să fac de mâncare.
Uneori prefer să spăl vasele, să aspir sau să fac curățenie.
Măcar ele nu cer nimic emoțional de la mine.
Seara, după ce îi culc, aș putea avea timp pentru mine.
Dar sunt atât de obosită încât adorm înainte să apuc să mă gândesc la mine.
Corpul meu închide ziua fără să mă întrebe dacă mai vreau ceva.
Citesc, uneori. 20 de minute.
Dar mintea mea e plină.
Liste.
Griji.
Planuri.
Lucruri mărunte care nu se termină niciodată.
Și atunci mă întreb: când mai sunt eu?
Nu mama.
Nu cea care organizează.
Nu cea care știe unde e bluza preferată și când e următoarea programare.
Eu.
Pentru că adevărul e că, atunci când nu am deloc timp pentru mine, încep să dispar puțin.
Nu se vede din afară.
Funcționez.
Zâmbesc.
Fac tot ce trebuie.
Dar pe dinăuntru mă simt subțiată.
Ca și cum dau din mine bucățică cu bucățică și nu mai pun nimic înapoi.
Poate că „timp pentru mine” nu e un moft.
Poate că e felul în care mă țin întreagă.
Nu vreau mult.
Nu vreau zile întregi liberă.
Vreau doar să știu că mai exist undeva în programul meu.
Pentru că dacă eu dispar complet, copiii mei nu vor avea o mamă odihnită.
Vor avea o mamă care iubește mult, dar care se simte, pe tăcute, din ce în ce mai goală.
Și asta doare mai mult decât oboseala.

Acceptă oboseala: Zilele grele ca Mamă

Jurnal Necategorizate Oboseală & emoții

Oboseala de când sunt mamă mi se pare cu mult mai grea decât oboseala de când eram studentă sau la liceu.
Atunci puteam să merg la petreceri, chefuri, cluburi, să stau până la 4–5 dimineața și la 9–10 să fiu fresh.
Puteam să beau alcool și, cumva, a doua zi să fiu fresh. Corpul meu știa să recupereze repede.
De când sunt mamă, orice noapte pierdută nu se mai recuperează ușor.
Îmi ia cel puțin câteva zile să mă adun și să pot spune că sunt cât de cât ok.
Ieșitul în club… poate veți râde de mine, dar dacă se întâmplă să ies, la 11 sunt în club, iar la 2 sunt deja în pat: demachiată, spălată pe față, spălată pe dinți și în pijama.
Iar dimineața, la 7, când se trezesc piticii — pentru că am „norocul” să am copii foarte matinali — am impresia că se dărâmă cerul pe mine.
Mă doare capul.
Mă doare corpul.
Gândurile sunt împrăștiate.
Până și mersul până la bucătărie, să fac laptele copiilor și să pornesc aparatul de cafea, e crâncen.
Copiii sunt fresh, plini de energie.
Eu mă car. Mă târăsc până pe fotoliu ca să-mi beau cafeaua în „liniște” două minute, până își termină copiii laptele.
Prima zi după o petrecere — sau după o noapte în care copiii au făcut petreceri nocturne — sunt într-o ceață.
Totul se face mecanic, până reușesc să dorm cu ei la amiază.
Stau și mă uit la copii cum se joacă.
Eu sunt încă în pijama și e aproape amiază.
Tot ce am reușit a fost să-mi pun niște șosete flaușate în picioare și să beau două cafele. Reci, ca de obicei.
Azi e greu.
Ochii mă ustură.
Capul îmi vâjâie.
Corpul nu vrea comenzi.
Azi accept că, casa va zbura — nu am energie;
Azi accept că, voi dormi cu copiii, posibil înaintea lor;
Azi sigur vom comanda mâncare, dacă nu mă ajută corpul;
Azi vom pune cortul în living, covorașul termoizolant al copiilor, și ne vom uita la povești vechi cu prinți și prințese.
Cred că undeva, printre toate astea, va fi și o zi de relaxare.
Și pentru mine, și pentru copii.
Pentru că e ok, uneori, să fii obosită ca mamă.
Da, de obicei sunt mama care e în plină acțiune de dimineață, de la 7 până la 10.
Dar azi nu.
Și azi e în regulă.

p

Prieteniile din copilărie

Întrebări fără răspuns Jurnal Lecții de viață


Voi mai țineți legătura cu prietenii din copilărie?
Eu da. Și recunosc că nu toți, dar cu unii da. Și pentru asta sunt recunoscătoare.
Prietena mea cea mai bună de la grădiniță este încă în viața mea. Au trecut peste 30 de ani de când ne știm. Am crescut una lângă alta. De la joaca din grădiniță, la clasele primare cu codițe ciudate, la adolescența aia stângace cu eșarfe, eyeliner și poze în care stăteam strâmb.
Licee diferite, vieți diferite. Ne-am mai îndepărtat. E normal.Dar ceva a rămas mereu între noi.
Chiar și acum, cu orașe diferite, joburi, familii, copii… ne găsim. Mai rar, poate, dar sincer și ca și cum nu ar fii trecut viața peste noi.
She is my person. A fost și este.
Și mai sunt prieteniile alea vechi, din copilărie, cu care n-ai mai vorbit ani. Și, dintr-odată, vă revedeți sau vorbiți și parcă nu a trecut timpul. Click.
E un sentiment greu de explicat. Dar e frumos. Te întoarce un pic la tine, la perioada dinainte să fii adult , dinainte să fii soție și mamă. Când puteam să fiu iresponsabilă , când eram jucăușă, când eram nebunatică și când eram copil…
Acum, ca mamă, mă uit la copilul meu și mă gândesc ce prietenii își face. Și cât de importante sunt legăturile astea mici, născute din joacă, din certuri mărunte, din împăcări rapide. Nu sunt perfecte. Dar sunt reale.
Cred că în ziua de azi e greu să legi prietenii care să țină. Multe sunt de moment, de context.
Dar prieteniile din copilărie… alea rămân. Pentru că s-au legat atunci când eram sinceri, fără măști.
Nu știu dacă are sens tot ce am scris. Dar simțeam nevoia să spun asta.

Ca mamă, cazul din Timiș m-a speriat mai mult decât vreau să recunosc

Jurnal

Nu știu voi, dar eu nu sunt genul de om care are răbdare să stea lipit de televizor sau să urmărească știrile. Cu toate astea, mediul online vuiește de zile întregi despre ce s-a întâmplat cu copilul de 15 ani din județul Timiș, ucis de alți copii, de 13 și 15 ani. Și chiar dacă nu am vrut, informația a ajuns la mine. Brutal. Ca un pumn în stomac.
Am stat mult să mă gândesc dacă să scriu sau nu despre asta, pentru că mi-a lăsat un gust amar, acru, greu de dus. Sunt mamă a doi copii, pe care îi iubesc nespus, iar ceea ce am citit mi se pare pur și simplu terifiant. Nu pot să nu mă întreb: de unde, Doamne iartă-mă, doi copii pot premedita o crimă cu o lună înainte? De unde doi copii stau, calculează, planifică și ajung să ucidă un alt copil cu toporul, să-l înjunghie, apoi să-l incendieze și să-l îngroape în propria curte?
În ce fel de film de groază psihologic am ajuns să trăim? În ce realitate în care copiii ajung personaje principale în scenarii care, până nu demult, țineau de filme cu tulburări grave de comportament? De unde știe un copil cum să omoare? Cum să acopere urmele? Cum să gândească pașii unei crime?
Părerile sunt împărțite. Se caută vinovați: părinții, familia, anturajul, situația financiară, mediul social, starea emoțională. Și poate că fiecare are o parte din vină. Dar eu, în momentul ăsta, sunt mai mult decât tristă. Sunt revoltată.
Pentru că eu știu sigur un lucru: când eram copii, existau limite. Nu aveam voie să ne uităm la filme sau emisiuni cu semnul „interzis minorilor”. Eram trimiși la somn, în altă cameră, sau pur și simplu se schimba canalul. Internetul nu exista sau nu era peste tot, iar accesul la informație nu era nelimitat, nefiltrat, necontrolat.
Astăzi, internetul zumzăie de absolut orice îți poți imagina. TikTok, fără să mă înțelegeți greșit, mi se pare o formă de îndobitocire în masă pentru copii foarte mici, preadolescenți, adolescenți și chiar tineri. ASMR-uri fără sens, provocări în urma cărora au murit copii, expunere nudă pe platforme de socializare, acces liber la aplicații de dating, la conținut violent, pornografie, lupte, crime — și mult prea puțin interes pentru cărți, literatură, psihologie, valori, credință.
Da, știu, vremurile s-au schimbat. Da, tehnologia a avansat. Da, copiii de azi par că se nasc cu telefonul în mână. Dar libertatea asta totală, nefiltrată, fără limite clare, nu este pentru copii. Oricât de mult ne-ar sări lumea în cap pentru afirmația asta.
Nu, nu este normal să lăsăm un copil de 4, 5, 7 ani să „rupă” TikTok-ul sau YouTube-ul ore în șir. Nu este normal să creștem copii fără filtre, fără control, fără discuții reale despre ce văd, ce simt și ce înțeleg din tot haosul ăsta digital.
Am văzut și știu că astăzi există consilieri psihologici, consilieri psiho-emoționali în școli și grădinițe. Pe vremea noastră nu exista așa ceva. Și poate tocmai pentru că lumea de azi apasă atât de tare pe psihicul copiilor, e nevoie mai mult ca oricând de adulți prezenți, implicați, atenți.
Nu spun că tehnologia este răul absolut. Nu spun că internetul trebuie demonizat. Spun doar că nu este un babysitter. Nu este un educator. Și sigur nu este un înlocuitor pentru părinți.
Cazul din Timiș nu este doar o știre șocantă. Este un semnal de alarmă care ar trebui să ne zdruncine pe toți. Pentru că atunci când un copil ajunge să ucidă un alt copil, problema nu mai este doar a unei familii sau a unui sat. Este o problemă de societate, de valori, dee limite, de responsabilitate.
Mesajul meu către părinți și către mine în același timp este simplu și dur: copiii noștri nu au nevoie de mai mult internet, ci de mai multă prezență. Nu au nevoie de libertate totală, ci de limite. Nu au nevoie să fie „la fel ca ceilalți”, ci protejați. Educația nu înseamnă doar școală și note bune. Înseamnă valori, empatie, responsabilitate și atenție constantă.
Nu putem controla lumea. Dar putem controla ce intră în casa noastră. Și în mintea copiilor noștri.
Iar dacă nu o facem noi, o va face altcineva. Și nu întotdeauna cu intenții bune.

Ziua de duminică…

Jurnal

Nu știu cum e la voi, dar pentru mine ziua de duminică – și mai ales seara de duminică – este cea mai obositoare din săptămână. Și nu înțeleg de ce.
Da, suntem toată familia acasă. Da, e o zi „chill”. Și totuși, seara sunt frântă mai ceva ca într-o zi obișnuită din timpul săptămânii.
După o trezire mult prea matinală, pe la 7–8 (la care încă sper și încă mă rog ca, măcar o dată, să fie o duminică cu trezire la 9–10), copiii au energie cât pentru zece. Nici măcar cafeaua nu mă mai ajută. În timpul săptămânii o beau rece, pentru că nu-mi place să o tot reîncălzesc la microunde – de patru ani se bea rece.
Joacă, alergătură, mese, „ce gătim astăzi?”, totul pe repede înainte, doar-doar să nu depășim ora de masă a copiilor.
Somnul de prânz… nu vă mint: de patru ani dorm cu copiii. Este sfânt. Literă de lege. Toată familia doarme duminica la prânz, de la mic la mare.
Cu vremea aceasta capricioasă, nici ieșitul afară nu prea îți priește. Dar fiul cel mare mă convinge să jucăm fotbal la -3 grade. Eu „mă joc” dârdâind, cu gândul doar la căsuța caldă.
Pitica… oooh, pitica este și ea în etapa în care ar vrea tot afară, deși năsucul îi este înghețat, iar obrajorii i s-au colorat între timp.
Așa că ne jucăm fotbal în frig sau facem plimbări în cerc prin curte, cu pitica de mână.
Băița de seară – pentru ei este o senzație. Îi spăl uneori mecanic, alteori stau în genunchi în fața căzii și îi privesc cum se joacă. Și mă topesc de drag și de dor.
Parcă aș vrea să mă spele și pe mine cineva și să mă pună în pătuț.
Lăpticul de seară, desenele, drăgălășeniile, îmbrățișările, pupicii și poveștile care parcă nu s-ar mai termina…
Dar sunt mici și Moș Ene vine ușor pe la gene. Trupșoarele li se înmoaie, respirația devine mai calmă, mai adâncă. Adorm. Și, de multe ori, parcă parca si eu as adormi de multe ori deodata cu ei ( chiar adorm uneori ) – Ascultăm , nu judecăm.
Noapte bună puișori.

La mulți ani, copilul care m-a făcut mamă

Jurnal

Băiatul meu cel mare are 4 ani.
Patru ani de când merg prin viață altfel. Mai încet, mai atent, în pași mici.

La mulți ani copilului care m-a făcut mamă.
Copilului care m-a învățat să mai stau pe loc, să respir, să fiu prezentă.
Copilului care m-a maturizat fără să-mi ceară voie și care m-a învățat ce înseamnă cu adevărat prioritățile.

La mulți ani copilului care m-a schimbat.
Care mi-a rearanjat viața, gândurile, valorile.
Care m-a făcut să văd clar ce contează și ce poate aștepta.

Este copilul care îmi testează limitele zi de zi.
Copilul care m-a mai căruntit puțin, dar m-a făcut infinit mai bogată pe dinăuntru.

De când ai venit pe lume ai fost un bebeluș determinat, puternic, curios.
Încăpățânat în felul tău și hotărât să descoperi lumea pe cont propriu.
Primele tale zâmbete, primii pași, primele cuvinte ne-au ținut mereu cu inima plină și emoția la maximum.

Deși semeni cu tatăl tău, mi-ai furat mie determinarea, personalitatea puternică și încăpățânarea.
E ceva aproape magic să mă regăsesc în tine.
Să mă văd din nou, dar mai curajoasă, mai liberă, prin ochii tăi.

Ai devenit și devii pe zi ce trece un copil mare, cu multă iubire de oferit.
Cu energie fără sfârșit, cu o minte isteață și o inimă larg deschisă.

Noi, mami și tati, vom fi mereu aici.
În spatele tău, lângă tine, uneori în umbra ta.
Cu pași mici, gata să te ținem de mână, să te strângem în brațe, să fim locul sigur în care poți reveni oricând.

Te iubim, copilul nostru.
Astăzi, la 4 ani.
Și în fiecare zi care va urma.

Matei și mingea care nu stătea locului

Bucurii mici Jurnal

Într-o dimineață, Matei a ieșit în curte cu mingea lui colorată.

— Azi te învăț să stai locului! i-a spus el mingii.

Dar mingea… boing!… a sărit peste iarbă.

— Hei, stai! a strigat Matei.

Boing!… mingea a trecut pe lângă gard.

— Nu fugi fără mine!

Matei a alergat, mingea a sărit.Matei a sărit, mingea a alergat. Până când… mingea s-a oprit lângă o pisică torcătoare.

— Vrei să te joci și tu? a întrebat Matei. Pisica a dat cu lăbuța, mingea a fugit din nou! În cele din urmă, Matei a prins mingea și a râs:

— Bine, am înțeles. Tu nu ești o minge de stat locului. Tu ești o minge de aventură!

Și de atunci, au alergat împreună în fiecare zi.

Reflexii de sfârșit de an..

Jurnal Zile cu sens

Pe măsură ce se apropie sfârșitul de an, simt tot mai des că se întâmplă ceva în noi, oamenii. Un amestec de oboseală, recunoștință, dor, nerăbdare și speranță. O liniște care nu e chiar liniște, dar nici agitație… ci mai mult o nevoie de a ne așeza puțin, de a respira mai adânc, de a ne privi viața cu sinceritate.
Anul acesta a fost, pentru mulți dintre noi, mai intens decât am fi vrut să recunoaștem.
L-am trăit în fugă, cu responsabilități care tot apăreau, cu planuri care se schimbau, cu zile în care am făcut tot ce am putut și nopți în care ne-am întrebat dacă a fost suficient. Iar acum, pe final, parcă ne ajunge totul din urmă.
O oboseală care nu se vede neapărat la exterior, dar se simte în interior: în felul în care tânjim după o pauză, după o tăcere, după un pic de „doar eu cu mine”.
Dar, în același timp, sfârșitul de an scoate la suprafață și sinceritatea aceea crudă cu care ne uităm la ce a fost. Nu ca să ne judecăm, ci ca să înțelegem.

Ce ne-a bucurat.

Ce ne-a durut.

Ce am pierdut și ce am câștigat.

Ce ne-a făcut mai buni sau mai atenți.

Ce am lăsat în urmă fără să știm.

Și ce încă ne urmărește.
Simt cum mulți dintre noi ne dorim, abia acum, conexiuni reale. Oameni care ne ascultă fără să grăbească răspunsuri, momente în care nu trebuie să fim nimic altceva decât ceea ce suntem.

Nevoia asta de „aproape” devine tot mai puternică spre final de an. Poate pentru că, în toată alergătura, ne-am dat seama cât contează cine rămâne lângă tine atunci când nu ești în cel mai bun moment al tău.
Și mai simt ceva: dorința de a încetini. Ca și cum am descoperit că viața nu cere atât de mult de la noi pe cât credem. Că poate n-ar trebui să alergăm după perfecțiune, ci după prezență. Să fim acolo, în viața noastră, nu doar în liste, sarcini, obiective și treburi care ne fură energia.
Sfârșitul de an vine mereu cu promisiunea unui nou început, dar, înainte de asta, vine cu un fel de închidere. O închidere blândă, dacă ne permitem să o trăim așa.
Îmi place să cred că nu întâmplător acest moment ne face mai sensibili, mai emoționali, mai atenți. E felul nostru de a ne pregăti pentru ce urmează.
Poate că nu e despre ce se întâmplă cu noi acum, la final, ci despre ce alegem să facem cu tot ce am trăit. Despre cum ne dăm voie să învățăm, să creștem, să lăsăm în urmă ce ne apasă și să luăm cu noi ce ne hrănește. Despre cum închidem un capitol, dar nu cu regret, ci cu înțelegere.
Și poate că, anul acesta, mai mult decât oricând, avem nevoie să fim mai buni cu noi înșine.

Să nu ne mai cerem atât de mult.

Să ne odihnim.

Să respirăm.

Să ne amintim că viața se trăiește în pași mici — și că asta e perfect în regulă.

Matei și magia spălatului pe mâini

Bucurii mici Creștem împreună Jurnal Povestioare cu și despre Matei

Într-o zi, după joacă, mama i-a spus lui Matei să se spele pe mâini. Când a atins apa, bule de săpun au început să apară.

— Hei, noi suntem Bulele Curățele! au spus ele.

— Și ce faceți voi? a întrebat Matei.

— Îi gonim pe microbii care se ascund!

Matei a râs și a frecat palmele mai repede. Bulele au dansat până când mâinile au fost curate și miroseau a flori.

De atunci, spălatul pe mâini era un joc cu prieteni veseli.