Zile cu sens – mamăînpașimici

O zi haotică , dar frumoasă

Dimineața a început înainte să sune alarma soțului. De fapt, uneori nici nu știu de ce o mai setează, pentru că parcă sunt un ceas elvețian — mă trezesc cu 10–20 de minute înainte să sune.
Nu mă înțelegeți greșit… aș dormi până la 9–10, mai ales că sunt acasă în concediu de creștere copil. Dar copiii nu au noțiunea de ora 9.
Uneori deschid ochii și zâmbesc. Alteori îmi vine să bag capul în pernă și să mă afund în ea de oboseală. Coborâm din pat cu pași nesiguri — eu după cafea, piticii după mine, în așteptarea lăpticului.
Fetița cea mică stă prost la capitolul răbdare, la fel ca mine de altfel. Se plânge și se revoltă că nu are răbdare să se încălzească lăpticul. Se bea laptele și cafeaua în tăcere — ei la desene, eu privind la ei.
Urmează îmbrăcatul — o negociere diplomatică în toată regula. Se iau hainele din dulap și începe dansul îmbrăcatului. După câteva revolte și o bluză, plus o pereche de șosete schimbate mai târziu, declarăm procesul încheiat.
În living, haosul are deja rădăcini.
Jucării împrăștiate, o carte deschisă, mașinuțe sub masă — peisajul obișnuit al unei dimineți cu copii. Îmi torn o altă cafea și mă așez pe jos lângă ei. Construim un turn.
El aplaudă.
Ștefania aplaudă.
Eu aplaud.
Un moment mic, dar suficient cât să oprească timpul pentru câteva secunde.
După-amiaza aduce aer proaspăt și, după ce reușesc să adorm pitica, ies cu fiul cel mare afară. Facem curat în grădinița de flori, săpăm, greblăm, pregătim locul pentru noii trandafiri și curățăm pământul.
Mâinile murdare, obrajii roșii, discuții fără grabă și sentimentul acela simplu că suntem exact unde trebuie.
Nu știu când a trecut ziua.
Probabil printre cereri de gustări, îmbrățișări spontane, mici conflicte și multe „mama, uite!”.
Seara vine cu ritualul nostru cunoscut. Joaca se transformă în alergat spre baie, apoi fuga în prosop, chicoteala care umple casa și încercarea mea de a-i pieptăna printre râsete. Urmează pijamalele — încă o rundă de negocieri, dar mai blândă, mai obosită, mai caldă.
Apoi momentul preferat: săritul în pat.Se așază lângă mine, cu lăpticul cald în mâini, și pentru câteva minute lumea încetinește complet. Spunem rugăciunile de seară față în față, eu și fiul meu cel mare, cu mânuțele împreunate și vocea spusă tare, ca și cum ar vrea să fie sigur că ajunge unde trebuie.
Urmează îmbrățișările. Pupiceii și acel „Te iubesc, mami!” spus simplu, fără grabă.
„Să visezi frumos”, îi spun, iar vorbele acestea îmi încălzesc inima mai mult decât orice liniște a casei.
Mă ridic încet și privesc în jur. Casa nu este perfect strânsă, lucrurile nu sunt toate bifate, iar oboseala este încă acolo. Dar sunt și momentele zilei.
Aplauzele de pe covor.
Liniștea cafelei băute printre ei.
Pământul răscolit pentru trandafiri.
Rugăciunile șoptite.
Vocea care m-a strigat de nenumărate ori.
A fost o zi haotică, imperfectă, obositoare și totuși, frumoasă.
Pentru că frumusețea maternității nu stă în ordine sau productivitate, ci în fragmentele mici dintre ele. În zilele care par obișnuite, dar care, într-o zi, vor deveni cele mai prețioase amintiri.
Iar mâine dimineață, probabil mă voi trezi din nou înainte de alarmă.
Obosită, poate, dar pregătită pentru încă o zi haotică și posibil, încă una frumoasă.

Reflexii de sfârșit de an..

Jurnal Zile cu sens decembrie 29, 2025

Pe măsură ce se apropie sfârșitul de an, simt tot mai des că se întâmplă ceva în noi, oamenii. Un amestec de oboseală, recunoștință, dor, nerăbdare și speranță. O liniște care nu e chiar liniște, dar nici agitație… ci mai mult o nevoie de a ne așeza puțin, de a respira mai adânc, de a ne privi viața cu sinceritate.
Anul acesta a fost, pentru mulți dintre noi, mai intens decât am fi vrut să recunoaștem.
L-am trăit în fugă, cu responsabilități care tot apăreau, cu planuri care se schimbau, cu zile în care am făcut tot ce am putut și nopți în care ne-am întrebat dacă a fost suficient. Iar acum, pe final, parcă ne ajunge totul din urmă.
O oboseală care nu se vede neapărat la exterior, dar se simte în interior: în felul în care tânjim după o pauză, după o tăcere, după un pic de „doar eu cu mine”.
Dar, în același timp, sfârșitul de an scoate la suprafață și sinceritatea aceea crudă cu care ne uităm la ce a fost. Nu ca să ne judecăm, ci ca să înțelegem.

Ce ne-a bucurat.

Ce ne-a durut.

Ce am pierdut și ce am câștigat.

Ce ne-a făcut mai buni sau mai atenți.

Ce am lăsat în urmă fără să știm.

Și ce încă ne urmărește.
Simt cum mulți dintre noi ne dorim, abia acum, conexiuni reale. Oameni care ne ascultă fără să grăbească răspunsuri, momente în care nu trebuie să fim nimic altceva decât ceea ce suntem.

Nevoia asta de „aproape” devine tot mai puternică spre final de an. Poate pentru că, în toată alergătura, ne-am dat seama cât contează cine rămâne lângă tine atunci când nu ești în cel mai bun moment al tău.
Și mai simt ceva: dorința de a încetini. Ca și cum am descoperit că viața nu cere atât de mult de la noi pe cât credem. Că poate n-ar trebui să alergăm după perfecțiune, ci după prezență. Să fim acolo, în viața noastră, nu doar în liste, sarcini, obiective și treburi care ne fură energia.
Sfârșitul de an vine mereu cu promisiunea unui nou început, dar, înainte de asta, vine cu un fel de închidere. O închidere blândă, dacă ne permitem să o trăim așa.
Îmi place să cred că nu întâmplător acest moment ne face mai sensibili, mai emoționali, mai atenți. E felul nostru de a ne pregăti pentru ce urmează.
Poate că nu e despre ce se întâmplă cu noi acum, la final, ci despre ce alegem să facem cu tot ce am trăit. Despre cum ne dăm voie să învățăm, să creștem, să lăsăm în urmă ce ne apasă și să luăm cu noi ce ne hrănește. Despre cum închidem un capitol, dar nu cu regret, ci cu înțelegere.
Și poate că, anul acesta, mai mult decât oricând, avem nevoie să fim mai buni cu noi înșine.

Să nu ne mai cerem atât de mult.

Să ne odihnim.

Să respirăm.

Să ne amintim că viața se trăiește în pași mici — și că asta e perfect în regulă.

Vine , vine Moș Nicolae…

Bucurii mici Jurnal Zile cu sens decembrie 8, 2025

Recunosc: ador perioada sărbătorilor. E ceva în aer — luminițe, miros de mandarine, forfota magazinelor — care-mi aprinde o bucurie copilărească. Și mai recunosc ceva: am o mică-mare problemă la capitolul cumpărat jucării și hăinuțe pentru copii. Aș lua tot, pentru că îmi place să le văd fericirea în ochi când deschid cadourile.
Pe 5 decembrie după-amiază, eram — evident — în plină forfotă a cumpărăturilor. Cu bebelușa în coș, am pornit spre Lidl. Și spun sincer: aș fi fost în stare să cumpăr toate jucăriile de pe rafturi. Dacă aș fi fost milionara aia din visele mele, nu scăpa nimic. De fetițe, de băieți, nu conta. Totul mi se părea minunat.
Jucăriile se vindeau mai ceva ca pâinea caldă de pe vremea lui Ceaușescu.
Am ajuns acasă fericită, cu plasele pline și inima și mai plină. Am pus cadourile, fructele, dulciurile și, evident, tradiționalele bote, în punguțele pregătite. Le-am ascuns bine afară, să nu le găsească cei mici.
Nu știu cum a fost la voi, dar la noi ziua de 5 decembrie a fost teribilă.
Poate emoția fiului cel mare, care știa că vine Moșul. Poate erupția dentară a bebelușei. Poate puseul de creștere. Poate toate la un loc.
Cert e că:
• s-a plâns,
• s-a urlat,
• s-a făcut dezastru în living și în dormitoare…
Și asta înainte să primească vreun cadou. Nici urmă de ciocolată sau altceva dulce. Doar… viață de părinte în decembrie.
Cu chiu cu vai, după negocieri, lacrimi și câteva mini-revolte, s-au șters papuceii și s-au pus la somnic , deoarece Moșul aduce cadouri noaptea când toți copii dorm.

Dimineața de 6 Decembrie ( ora 7:30). Eu și soțul meu ne-am trezit cu un amestec de bucurie, emoție și nostalgie. Ne uitam unul la altul ca doi copii mari, mai emoționați decât cei mici. Așteptam momentul.
Și el a venit.
Nu știu dacă la ei a fost chiar bucuria aia imensă pentru cadouri, sau mai mult nerăbdarea să vadă ce au primit. Dar pentru noi… era magie pură. Stăteam în fotolii și îi priveam cum răvășeau cutiile, cum deschideau pungile, cum împrăștiau bucurie prin tot livingul.