Articole în Maternitate

Știi când tu ești răcită bocnă, iar ei au doar o formă ușoară?

Gânduri Jurnal Oboseală & emoții

Știi momentele alea când tu ești răcită bocnă, abia respiri, te dor toate, ai vrea doar să stai întinsă și să nu vorbești cu nimeni… iar copiii tăi sunt doar puțin răciți și plini de energie?
Exact așa sunt zilele mele uneori.
Eu cu nasul înfundat, capul greu, vocea pierdută și ochii care se închid singuri de oboseală. Ei? Aleargă, se joacă, râd, vor atenție, vor în brațe, vor să le citesc, vor să mă implic în tot.
Și nu e ca și cum poți spune „pauză”.
Fiica mea cea mică nu înțelege că „mama e bolnavă”. Ea vrea în brațe, vrea să o țin, să o legăn, să fiu acolo pentru ea. Mă trage de pantaloni, plânge dacă plec din cameră, iar eu, cu ultimele puteri, o ridic și o țin aproape.
Fiul meu, chiar dacă e mai mare, tot are nevoie de mine. Vrea să îi răspund, să îl ascult, să îi explic, să îi dau din energia mea… chiar și atunci când eu simt că nu mai am nimic de dat.
Și recunosc, sunt momente în care simt că nu mai pot.
Momente în care mă enervează orice zgomot, în care răbdarea mea dispare complet și în care simt că îmi pierd cumpătul mult mai repede decât mi-aș dori.
Pentru că da… chiar dacă sunt mamă, tot sunt om.
Dar în același timp, în toată oboseala asta, apare ceva.
O mână mică pe obrazul meu.
Un „mama, ești bine?” spus sincer.
O îmbrățișare neașteptată.
Și parcă, pentru câteva secunde, nu mai doare nimic.
Nu există zile libere de la a fi mamă. Nici când ești răcită, nici când ești obosită, nici când ai vrea doar liniște.
Dar există momentele alea mici… care te țin în picioare.
Momentele în care îți dai seama că, chiar și bolnavă, chiar și epuizată, ești tot universul lor.
Și atunci te ridici din nou.
Pentru ei.

Cum mi s-au schimbat prioritățile după ce au apărut copiii mei

Jurnal Maternitate

Viața mea nu mai arată deloc așa cum o știam înainte să devin mamă. Tot ce părea important înainte – biroul ordonat, planurile pentru mine, timpul petrecut „doar cu mine” – acum e pe locul doi. Prioritățile mele s-au schimbat complet și fiecare zi are propriul ritm, dictat de nevoile celor doi copii.
Învăț să îmi împart timpul între râsete și plânsete, între joacă și treburi prin casă, între oboseală și momente rare de liniște. Fiul meu mai mare are momente în care îmi spune ceva atât de sincer și pur, încât îmi topește sufletul. În aceeași zi, fiica mea cea mică poate să fie lipită de mine non-stop, să plângă, să tragă de pantaloni, să facă boacăne sau să împrăștie jucării peste tot. Și totuși, iubirea lor și prezența lor mă fac să mă simt mai vie ca niciodată.
Timpul pentru mine este de multe ori inexistent și, surprinzător, nu mă deranjează. Poate nu voi fi fancy, nu sunt coafată sau tunsă la zi, unghiile mele sunt ciobite, scurte, roase, iar hainele mele sunt mai mult confortabile, de stat în casă. Machiată mă vedeți doar în ocazii rare. Dar în mijlocul creșterii copiilor mei, simt că încep să mă redescopăr. Vreau să scriu, să pictez, să ies peste tot, să încerc noi hobby-uri, să am activitate și să fac lucruri care mă fac să mă simt eu din nou.
Momentan, cititul stă pe locul poate zece în lista mea de priorități. Biblioteca mea aproape că cedează sub greutatea cărților necitite sau
sau nedesfăcute din folie. Dar știu că va veni și timpul meu, când voi putea să mă bucur de fiecare pagină și de fiecare clipă de liniște.
Am învățat să prețuiesc momentele mici: o îmbrățișare neașteptată, un zâmbet, o propoziție spusă din inimă de fiul meu, care îmi topește sufletul. Chiar și atunci când casa arată ca după o tornadă – cu jucării împrăștiate, pereți murdăriți sau vase sparte – simt că toate acestea fac parte din viața noastră reală și din poveștile noastre de familie.
Prioritatea mea a devenit să fiu acolo pentru ei. Nu trebuie să fiu perfectă, nu trebuie să fac totul corect. Trebuie doar să fiu prezentă, să îi iubesc, să îi învăț să fie buni, să respire adânc și să înțeleagă că, uneori, și momentele haotice sunt cele mai frumoase.
Și în fiecare seară, când îi văd adormiți, simt că toate prioritățile mele s-au aliniat exact acolo unde trebuie: în brațele și inimile lor.

Lucruri pe care le înțeleg abia după ce am devenit mamă

Jurnal Necategorizate Oboseală & emoții

Sunt multe lucruri pe care le auzeam înainte să devin mamă, dar nu le-am înțeles cu adevărat până nu le-am trăit. Maternitatea m-a schimbat mai mult decât mi-am imaginat vreodată și încă o face în fiecare zi. Acum, ca mamă a doi copii, fiecare zi este un amestec de râsete, lacrimi, dezordine și iubire pură. Uneori simt că nu mai am răbdare, alteori simt că inima mea ar putea să explodeze de iubire.
Credeam că știu ce înseamnă să iubești, dar când mi-am ținut fiul în brațe pentru prima dată, am înțeles că iubirea poate fi mai mare decât orice îți imaginai. Și apoi a venit fiica mea, care vrea mereu în brațe, care plânge, care mă trage de pantaloni, care face boacăne și împrăștie jucării în toată casa. Și totuși, fiecare gest, fiecare privire, îmi umple sufletul de o bucurie pe care nu o pot descrie în cuvinte. Iubirea asta nu se împarte între copii… se multiplică.
Nu m-am considerat niciodată o persoană răbdătoare. Acum, copilul meu mai mare învață să respire adânc, să își țină calmul. Iar eu? Uneori, în mine, este furtună. Încă îmi pierd cumpătul. Încă îmi pierd răbdarea. Dar învăț și eu odată cu ei. Înveți să respiri, să lași lucrurile să treacă, să iubești dincolo de oboseală și de haos.
Nu am știut niciodată cât de mult voi aprecia o noapte liniștită. Fiecare oră de somn este acum un dar. Dar chiar și atunci când oboseala mă copleșește, când vasele se sparg sau când găsesc jucării în locuri imposibile, totul merită pentru un zâmbet, o îmbrățișare, un „te iubesc, mama”.
Fiul meu are momente în care îmi spune ceva atât de sincer, atât de pur, încât mi se topesc picioarele și sufletul. O propoziție spusă din inimă, un gest mic, o îmbrățișare… și toate grijile, oboseala și haosul dispar pentru câteva clipe. Fiica mea mică se agață de mine, mă vrea în brațe, vrea atenția mea non-stop. Cu toate boacănele ei – mazgalit pe pereți, vase sparte, jucării împrăștiate peste tot – mă învață ce înseamnă iubirea necondiționată.
Și atunci realizez că maternitatea nu este despre perfecțiune. Este despre momente reale, despre iubire pură, despre a fi acolo, complet, chiar și atunci când oboseala îți strânge sufletul. Nu este ușor. Nu este liniștit. Nu este perfect. Dar este minunat. Și este a mea.

O zi haotică , dar frumoasă

Bucurii mici Creștem împreună Jurnal Zile cu sens

Dimineața a început înainte să sune alarma soțului. De fapt, uneori nici nu știu de ce o mai setează, pentru că parcă sunt un ceas elvețian — mă trezesc cu 10–20 de minute înainte să sune.
Nu mă înțelegeți greșit… aș dormi până la 9–10, mai ales că sunt acasă în concediu de creștere copil. Dar copiii nu au noțiunea de ora 9.
Uneori deschid ochii și zâmbesc. Alteori îmi vine să bag capul în pernă și să mă afund în ea de oboseală. Coborâm din pat cu pași nesiguri — eu după cafea, piticii după mine, în așteptarea lăpticului.
Fetița cea mică stă prost la capitolul răbdare, la fel ca mine de altfel. Se plânge și se revoltă că nu are răbdare să se încălzească lăpticul. Se bea laptele și cafeaua în tăcere — ei la desene, eu privind la ei.
Urmează îmbrăcatul — o negociere diplomatică în toată regula. Se iau hainele din dulap și începe dansul îmbrăcatului. După câteva revolte și o bluză, plus o pereche de șosete schimbate mai târziu, declarăm procesul încheiat.
În living, haosul are deja rădăcini.
Jucării împrăștiate, o carte deschisă, mașinuțe sub masă — peisajul obișnuit al unei dimineți cu copii. Îmi torn o altă cafea și mă așez pe jos lângă ei. Construim un turn.
El aplaudă.
Ștefania aplaudă.
Eu aplaud.
Un moment mic, dar suficient cât să oprească timpul pentru câteva secunde.
După-amiaza aduce aer proaspăt și, după ce reușesc să adorm pitica, ies cu fiul cel mare afară. Facem curat în grădinița de flori, săpăm, greblăm, pregătim locul pentru noii trandafiri și curățăm pământul.
Mâinile murdare, obrajii roșii, discuții fără grabă și sentimentul acela simplu că suntem exact unde trebuie.
Nu știu când a trecut ziua.
Probabil printre cereri de gustări, îmbrățișări spontane, mici conflicte și multe „mama, uite!”.
Seara vine cu ritualul nostru cunoscut. Joaca se transformă în alergat spre baie, apoi fuga în prosop, chicoteala care umple casa și încercarea mea de a-i pieptăna printre râsete. Urmează pijamalele — încă o rundă de negocieri, dar mai blândă, mai obosită, mai caldă.
Apoi momentul preferat: săritul în pat.Se așază lângă mine, cu lăpticul cald în mâini, și pentru câteva minute lumea încetinește complet. Spunem rugăciunile de seară față în față, eu și fiul meu cel mare, cu mânuțele împreunate și vocea spusă tare, ca și cum ar vrea să fie sigur că ajunge unde trebuie.
Urmează îmbrățișările. Pupiceii și acel „Te iubesc, mami!” spus simplu, fără grabă.
„Să visezi frumos”, îi spun, iar vorbele acestea îmi încălzesc inima mai mult decât orice liniște a casei.
Mă ridic încet și privesc în jur. Casa nu este perfect strânsă, lucrurile nu sunt toate bifate, iar oboseala este încă acolo. Dar sunt și momentele zilei.
Aplauzele de pe covor.
Liniștea cafelei băute printre ei.
Pământul răscolit pentru trandafiri.
Rugăciunile șoptite.
Vocea care m-a strigat de nenumărate ori.
A fost o zi haotică, imperfectă, obositoare și totuși, frumoasă.
Pentru că frumusețea maternității nu stă în ordine sau productivitate, ci în fragmentele mici dintre ele. În zilele care par obișnuite, dar care, într-o zi, vor deveni cele mai prețioase amintiri.
Iar mâine dimineață, probabil mă voi trezi din nou înainte de alarmă.
Obosită, poate, dar pregătită pentru încă o zi haotică și posibil, încă una frumoasă.

Timp pentru mine: mit sau nevoie reală?

Gânduri Îndoieli și curaj Întrebări fără răspuns Jurnal


Uneori stau și calculez în minte.
Patru ani.
Și încerc să-mi amintesc de câte ori am stat într-o cadă cu spumă fără să aud „mamaaaa” dincolo de ușă.
De câte ori am băut un pahar de vin la un film până la capăt.
De câte ori am stat pur și simplu… fără să fiu atentă la cineva.
Nu prea îmi vine nimic clar în minte.
Cafeaua mea, în schimb, e singurul lucru pe care îl apăr cu dinții.
Dacă nu am 5–10 minute singură cu cana în mână, devin alt om.
Mai scurtă, mai aspră, mai puțin eu.
În rest… nu prea există „singură”.
Am spectatori la toaletă, am spectarori la duș.
Când mă îmbrac, când mă dezbrac.
Ușa închisă a devenit negociabilă, nu e închisă – doar că nu intrăm peste mami.
Și o spun cu un nod în gât: uneori nu am chef.
Nu am chef să mă joc.
Nu am chef să mai explic încă o dată.
Nu am chef să fac de mâncare.
Uneori prefer să spăl vasele, să aspir sau să fac curățenie.
Măcar ele nu cer nimic emoțional de la mine.
Seara, după ce îi culc, aș putea avea timp pentru mine.
Dar sunt atât de obosită încât adorm înainte să apuc să mă gândesc la mine.
Corpul meu închide ziua fără să mă întrebe dacă mai vreau ceva.
Citesc, uneori. 20 de minute.
Dar mintea mea e plină.
Liste.
Griji.
Planuri.
Lucruri mărunte care nu se termină niciodată.
Și atunci mă întreb: când mai sunt eu?
Nu mama.
Nu cea care organizează.
Nu cea care știe unde e bluza preferată și când e următoarea programare.
Eu.
Pentru că adevărul e că, atunci când nu am deloc timp pentru mine, încep să dispar puțin.
Nu se vede din afară.
Funcționez.
Zâmbesc.
Fac tot ce trebuie.
Dar pe dinăuntru mă simt subțiată.
Ca și cum dau din mine bucățică cu bucățică și nu mai pun nimic înapoi.
Poate că „timp pentru mine” nu e un moft.
Poate că e felul în care mă țin întreagă.
Nu vreau mult.
Nu vreau zile întregi liberă.
Vreau doar să știu că mai exist undeva în programul meu.
Pentru că dacă eu dispar complet, copiii mei nu vor avea o mamă odihnită.
Vor avea o mamă care iubește mult, dar care se simte, pe tăcute, din ce în ce mai goală.
Și asta doare mai mult decât oboseala.

Acceptă oboseala: Zilele grele ca Mamă

Jurnal Necategorizate Oboseală & emoții

Oboseala de când sunt mamă mi se pare cu mult mai grea decât oboseala de când eram studentă sau la liceu.
Atunci puteam să merg la petreceri, chefuri, cluburi, să stau până la 4–5 dimineața și la 9–10 să fiu fresh.
Puteam să beau alcool și, cumva, a doua zi să fiu fresh. Corpul meu știa să recupereze repede.
De când sunt mamă, orice noapte pierdută nu se mai recuperează ușor.
Îmi ia cel puțin câteva zile să mă adun și să pot spune că sunt cât de cât ok.
Ieșitul în club… poate veți râde de mine, dar dacă se întâmplă să ies, la 11 sunt în club, iar la 2 sunt deja în pat: demachiată, spălată pe față, spălată pe dinți și în pijama.
Iar dimineața, la 7, când se trezesc piticii — pentru că am „norocul” să am copii foarte matinali — am impresia că se dărâmă cerul pe mine.
Mă doare capul.
Mă doare corpul.
Gândurile sunt împrăștiate.
Până și mersul până la bucătărie, să fac laptele copiilor și să pornesc aparatul de cafea, e crâncen.
Copiii sunt fresh, plini de energie.
Eu mă car. Mă târăsc până pe fotoliu ca să-mi beau cafeaua în „liniște” două minute, până își termină copiii laptele.
Prima zi după o petrecere — sau după o noapte în care copiii au făcut petreceri nocturne — sunt într-o ceață.
Totul se face mecanic, până reușesc să dorm cu ei la amiază.
Stau și mă uit la copii cum se joacă.
Eu sunt încă în pijama și e aproape amiază.
Tot ce am reușit a fost să-mi pun niște șosete flaușate în picioare și să beau două cafele. Reci, ca de obicei.
Azi e greu.
Ochii mă ustură.
Capul îmi vâjâie.
Corpul nu vrea comenzi.
Azi accept că, casa va zbura — nu am energie;
Azi accept că, voi dormi cu copiii, posibil înaintea lor;
Azi sigur vom comanda mâncare, dacă nu mă ajută corpul;
Azi vom pune cortul în living, covorașul termoizolant al copiilor, și ne vom uita la povești vechi cu prinți și prințese.
Cred că undeva, printre toate astea, va fi și o zi de relaxare.
Și pentru mine, și pentru copii.
Pentru că e ok, uneori, să fii obosită ca mamă.
Da, de obicei sunt mama care e în plină acțiune de dimineață, de la 7 până la 10.
Dar azi nu.
Și azi e în regulă.

p

Matei și Cizmele de ploaie vorbitoare

Creștem împreună Povestioare cu și despre Matei

Într-o dimineață ploioasă, Matei și-a pus cizmele albastre.

— Bună, Matei! au spus cizmele.

— Aaa… cine vorbește?!

— Noi, cizmele tale!

Matei a clipit.

— Și… ce vreți?

— Să sărim în bălți!

Au ieșit afară și splaaash!… într-o baltă mare.

— Hahaha, ce rece! a râs Matei.

— Hai și în aia rotundă! au strigat cizmele. Splash!

Au sărit în bălți mici, bălți mari, bălți cât un lighean. Până când au găsit o băltoacă în formă de inimă.

— Asta e pentru tine, Matei, pentru că ne-ai scos la plimbare! au spus cizmele.

Matei a zâmbit.

— Și eu vă iubesc, cizme zglobii!

De atunci, când plouă, Matei nu stă în casă — ci iese la joacă, cu prietenele lui, cizmele vorbitoare.

Matei și magia spălatului pe mâini

Bucurii mici Creștem împreună Jurnal Povestioare cu și despre Matei

Într-o zi, după joacă, mama i-a spus lui Matei să se spele pe mâini. Când a atins apa, bule de săpun au început să apară.

— Hei, noi suntem Bulele Curățele! au spus ele.

— Și ce faceți voi? a întrebat Matei.

— Îi gonim pe microbii care se ascund!

Matei a râs și a frecat palmele mai repede. Bulele au dansat până când mâinile au fost curate și miroseau a flori.

De atunci, spălatul pe mâini era un joc cu prieteni veseli.

Matei și Periuța Curajoasă

Creștem împreună Jurnal Povestioare cu și despre Matei

Matei avea o periuță albastră cu dungi albe. Într-o seară, periuța i-a spus:

— Hei, Matei! Eu sunt Periuța Curajoasă și îți apăr dinții de micii Monștri de Zahăr!

— Monștri de Zahăr? a întrebat Matei.

— Da! Ei vin după ce mănânci dulciuri, dar eu îi alung dacă mă plimbi prin toată gurița!

Matei a râs și a început să spele fiecare dinte. Periuța cânta „șșș-șșș” și monștrii dispăreau.

De atunci, în fiecare dimineață și seară, Periuța Curajoasă pleca în misiune.

Ce fac chiar și când nu fac aparent nimic

Lecții de viață Maternitate

Cred că una dintre cele mai frustrante și enervante întrebări pe care o poate primi o mamă este: „Ce faci?” Cu acel ton ușor nedumerit, de parcă ai avea un abonament la relaxare, doar pentru că „stai acasă cu copilul”.

Pentru cine nu știe, aparent nu fac nimic. Dar, în realitate, într-o zi obișnuită „de nimic”, fac cam totul.

💫Am schimbat bebelușa de vreo 10 ori.

💫Am sărutat-o, mângâiat-o, alintat-o de cel puțin tot atâtea ori.

💫Am strâns jucării și cărți de trei ori – minimum.

💫Am băgat haine la spălat, la uscat, le-am împachetat… și mâine o iau de la capăt.

💫Aspir de două-trei ori pe săptămână, spăl pe jos, spăl toaleta.

💫Spăl vase. Multe. Fără număr.

💫Și da, gătesc. Zilnic, diversificat, de cel puțin trei ori pe zi – pentru bebelușă, pentru băiețelul cel mare, printre refuzuri și mofturi.

💫Am adormit copiii de nenumărate ori – bebelușa are trei somnuri pe zi, băiețelul mare unul.

💫Am citit aceeași carte de cel puțin două ori pe zi, de trei săptămâni încoace. Suntem în perioada „Mami, îmi citești?”. Și citesc. Citesc, chiar dacă știu fiecare propoziție pe de rost.

Cafeaua? Se bea rece, evident. Nu mai am răbdare să o încălzesc de zece ori pe zi.

💫Am împăcat copiii de vreo cinci ori.

💫M-am pus pe jos de zece ori – pentru joacă, pentru pupici, pentru alinare.

Am văzut la un moment dat o reclamă simpatică pe Facebook:„ De fiecare dată când te strigă copilul, fă o genuflexiune. ”Dacă aș fi aplicat regula asta, aș fi avut picioare și posterior mai ceva ca la un concurs de body-building.

💫Și da , la sfârșit de zi , când culcăm copii , casa arată ca după al 3-lea război mondial.

Și când aud întrebarea magică: „Dar de ce ești obosită? Ce faci toată ziua?”… simt cum îmi face creierul scurtcircuit.

Pentru că ceea ce nu se vede, se simte.

Pentru că o mamă „care stă acasă” nu stă niciodată. Ea e în continuă mișcare – fizic, mental, emoțional. E acolo pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare „mami, vino!”.

Așa că, data viitoare când vrei să întrebi o mamă ce face, amintește-ți: face tot. Chiar și atunci când pare că nu face nimic.