Articole în Creștem împreună

O zi haotică , dar frumoasă

Bucurii mici Creștem împreună Jurnal Zile cu sens

Dimineața a început înainte să sune alarma soțului. De fapt, uneori nici nu știu de ce o mai setează, pentru că parcă sunt un ceas elvețian — mă trezesc cu 10–20 de minute înainte să sune.
Nu mă înțelegeți greșit… aș dormi până la 9–10, mai ales că sunt acasă în concediu de creștere copil. Dar copiii nu au noțiunea de ora 9.
Uneori deschid ochii și zâmbesc. Alteori îmi vine să bag capul în pernă și să mă afund în ea de oboseală. Coborâm din pat cu pași nesiguri — eu după cafea, piticii după mine, în așteptarea lăpticului.
Fetița cea mică stă prost la capitolul răbdare, la fel ca mine de altfel. Se plânge și se revoltă că nu are răbdare să se încălzească lăpticul. Se bea laptele și cafeaua în tăcere — ei la desene, eu privind la ei.
Urmează îmbrăcatul — o negociere diplomatică în toată regula. Se iau hainele din dulap și începe dansul îmbrăcatului. După câteva revolte și o bluză, plus o pereche de șosete schimbate mai târziu, declarăm procesul încheiat.
În living, haosul are deja rădăcini.
Jucării împrăștiate, o carte deschisă, mașinuțe sub masă — peisajul obișnuit al unei dimineți cu copii. Îmi torn o altă cafea și mă așez pe jos lângă ei. Construim un turn.
El aplaudă.
Ștefania aplaudă.
Eu aplaud.
Un moment mic, dar suficient cât să oprească timpul pentru câteva secunde.
După-amiaza aduce aer proaspăt și, după ce reușesc să adorm pitica, ies cu fiul cel mare afară. Facem curat în grădinița de flori, săpăm, greblăm, pregătim locul pentru noii trandafiri și curățăm pământul.
Mâinile murdare, obrajii roșii, discuții fără grabă și sentimentul acela simplu că suntem exact unde trebuie.
Nu știu când a trecut ziua.
Probabil printre cereri de gustări, îmbrățișări spontane, mici conflicte și multe „mama, uite!”.
Seara vine cu ritualul nostru cunoscut. Joaca se transformă în alergat spre baie, apoi fuga în prosop, chicoteala care umple casa și încercarea mea de a-i pieptăna printre râsete. Urmează pijamalele — încă o rundă de negocieri, dar mai blândă, mai obosită, mai caldă.
Apoi momentul preferat: săritul în pat.Se așază lângă mine, cu lăpticul cald în mâini, și pentru câteva minute lumea încetinește complet. Spunem rugăciunile de seară față în față, eu și fiul meu cel mare, cu mânuțele împreunate și vocea spusă tare, ca și cum ar vrea să fie sigur că ajunge unde trebuie.
Urmează îmbrățișările. Pupiceii și acel „Te iubesc, mami!” spus simplu, fără grabă.
„Să visezi frumos”, îi spun, iar vorbele acestea îmi încălzesc inima mai mult decât orice liniște a casei.
Mă ridic încet și privesc în jur. Casa nu este perfect strânsă, lucrurile nu sunt toate bifate, iar oboseala este încă acolo. Dar sunt și momentele zilei.
Aplauzele de pe covor.
Liniștea cafelei băute printre ei.
Pământul răscolit pentru trandafiri.
Rugăciunile șoptite.
Vocea care m-a strigat de nenumărate ori.
A fost o zi haotică, imperfectă, obositoare și totuși, frumoasă.
Pentru că frumusețea maternității nu stă în ordine sau productivitate, ci în fragmentele mici dintre ele. În zilele care par obișnuite, dar care, într-o zi, vor deveni cele mai prețioase amintiri.
Iar mâine dimineață, probabil mă voi trezi din nou înainte de alarmă.
Obosită, poate, dar pregătită pentru încă o zi haotică și posibil, încă una frumoasă.

Matei și Cizmele de ploaie vorbitoare

Creștem împreună Povestioare cu și despre Matei

Într-o dimineață ploioasă, Matei și-a pus cizmele albastre.

— Bună, Matei! au spus cizmele.

— Aaa… cine vorbește?!

— Noi, cizmele tale!

Matei a clipit.

— Și… ce vreți?

— Să sărim în bălți!

Au ieșit afară și splaaash!… într-o baltă mare.

— Hahaha, ce rece! a râs Matei.

— Hai și în aia rotundă! au strigat cizmele. Splash!

Au sărit în bălți mici, bălți mari, bălți cât un lighean. Până când au găsit o băltoacă în formă de inimă.

— Asta e pentru tine, Matei, pentru că ne-ai scos la plimbare! au spus cizmele.

Matei a zâmbit.

— Și eu vă iubesc, cizme zglobii!

De atunci, când plouă, Matei nu stă în casă — ci iese la joacă, cu prietenele lui, cizmele vorbitoare.

Matei și magia spălatului pe mâini

Bucurii mici Creștem împreună Jurnal Povestioare cu și despre Matei

Într-o zi, după joacă, mama i-a spus lui Matei să se spele pe mâini. Când a atins apa, bule de săpun au început să apară.

— Hei, noi suntem Bulele Curățele! au spus ele.

— Și ce faceți voi? a întrebat Matei.

— Îi gonim pe microbii care se ascund!

Matei a râs și a frecat palmele mai repede. Bulele au dansat până când mâinile au fost curate și miroseau a flori.

De atunci, spălatul pe mâini era un joc cu prieteni veseli.

Matei și Periuța Curajoasă

Creștem împreună Jurnal Povestioare cu și despre Matei

Matei avea o periuță albastră cu dungi albe. Într-o seară, periuța i-a spus:

— Hei, Matei! Eu sunt Periuța Curajoasă și îți apăr dinții de micii Monștri de Zahăr!

— Monștri de Zahăr? a întrebat Matei.

— Da! Ei vin după ce mănânci dulciuri, dar eu îi alung dacă mă plimbi prin toată gurița!

Matei a râs și a început să spele fiecare dinte. Periuța cânta „șșș-șșș” și monștrii dispăreau.

De atunci, în fiecare dimineață și seară, Periuța Curajoasă pleca în misiune.

Poveste despre mușcat

Creștem împreună Jurnal Povestioare cu și despre Matei

Într-un sat mic, la marginea unei păduri adânci, trăia un băiat pe nume Alexandru. Era un copil curios, mereu dornic să descopere lucruri noi și să exploreze locuri necunoscute. Într-o zi, în timp ce se juca prin pădure, a auzit un zgomot ciudat. Se apropie cu pași mărunți și, spre uimirea lui, zări un om bătrân cu o barbă lungă și albă, care stătea pe o piatră mare și privea spre el cu ochi strălucitori.

„Bună ziua, băiete”, spuse bătrânul, iar vocea sa era blândă, dar avea o undă de mister.

„Bună ziua, domnule! Ce faceți aici?”, întrebă Alexandru, surprins.

„Aștept să învăț ceva important de la tine”, răspunse bătrânul, privindu-l cu atenție.

„Cum adică?”, întrebă Alexandru,din ce în ce mai curios.

Bătrânul zâmbi și făcu un semn către pădure:

„Aici, în pădure, trăiește o creatură care, de mult timp, tot face o greșeală. Crede că e în regulă să muște copiii.”

„Mușcă copiii?” Alexandru tresări, speriat. „Cum adică?”

„Da, e o creatură care se ascunde printre copaci și care crede că, dacă mușcă un copil, va deveni mai puternică. Dar e o mare greșeală. În loc să capete putere, își pierde tot ce are mai important: bunătatea și încrederea oamenilor.”

„Dar de ce face asta?”, întreabă Alexandru, confuz.

Bătrânul ridică din umeri. „Poate pentru că nu știe mai bine. Poate că în trecut, cineva i-a spus că așa trebuie să facă. Dar adevărul este că, atunci când mușcăm pe cineva, nu doar că le facem rău, dar și ne rănim pe noi înșine.”

Alexandru stătea tăcut, gândindu-se la cuvintele bătrânului.

„Deci, chiar dacă unii spun că e bine să fii dur sau să muști ca să te apere, nu e așa?”

„Exact. Puterea adevărată vine din respect, din înțelegere și din a fi bun. A mușca nu rezolvă nimic. Poți să fii puternic fără să rănești pe altcineva. De aceea, nu trebuie să muști copiii, nici pe ceilalți, nici pe tine.”

În acel moment, Alexandru înțelegea mai bine ce înseamnă să fii cu adevărat puternic.

După acea întâlnire cu bătrânul, Alexandru nu a mai vrut niciodată să rănească pe nimeni și, de fiecare dată când un alt copil sau o altă persoană venea cu idei greșite despre cum să se apere, Alexandru le povestea despre bătrânul din pădure și despre cât de important e să fii bun și înțelegător. Și astfel, satul a devenit un loc unde copiii învățau unii de la alții, iar încrederea și prietenia erau mai puternice decât orice fapte rele sau frică. Iar bătrânul din pădure nu a mai fost nevoie să aștepte să învețe pe cineva despre această lecție, pentru că Alexandru și ceilalți copii au învățat-o cu toții pe deplin. Și așa, și-au trăit viața într-un sat unde nu era niciodată loc pentru răutate, iar mușcătura nu era decât o amintire îndepărtată.