Jurnal

Vara care mi-a umplut sufletul

Jurnal Lecții de viață Zile cu sens

Există veri pe care le uiți repede și există veri care rămân în tine.
Vara aceasta va rămâne în mine.
Nu pentru că am făcut lucruri spectaculoase. Nu pentru că am bifat destinații sau vacanțe perfecte. Ci pentru că, pentru o vreme, timpul a avut răbdare cu noi.
Am fost doar noi trei. Eu și cei doi copii ai mei.
Într-o lume care ne cere mereu să alergăm, să producem, să fim eficienți și să facem cât mai multe într-o singură zi, vara aceasta mi-a amintit cât de frumos este să… nu faci nimic.
Să te trezești dimineața fără alarma care îți spune că trebuie să pleci. Să îți bei cafeaua în timp ce doi copii încă își freacă ochii de somn și îți povestesc ce au visat. Să nu te uiți la ceas și să nu calculezi câte minute mai ai până trebuie să ieși pe ușă.
Am avut zile în care am lenevit pe canapea uitându-ne la desene animate.
Zile în care punga de pufuleți era suficientă ca să ne facă fericiți.
Zile în care înghețata se topea pe mâinile copiilor mai repede decât apucau ei să o mănânce, iar eu nu mă grăbeam să șterg fiecare urmă. Pentru că am învățat că uneori dezordinea este semnul unei copilării trăite frumos.
Am avut bătăi cu pistoale cu apă în care râdeam cu toții până nu mai puteam respira.
Ne-am bălăcit în piscina din curte ore întregi, fără să conteze cât este ceasul. Fără să existe gândul acela apăsător că mâine dimineață trebuie să mă trezesc pentru serviciu.
Doar noi.
Doar vara.
Doar copilăria.
Una dintre cele mai frumoase amintiri rămâne săptămâna petrecută la Școala de Vară organizată de biserica noastră ortodoxă. I-am privit pe copii cum se bucură, cum învață, cum își fac prieteni și cum descoperă, cu inocența lor, frumusețea credinței și a comunității. Sunt recunoscătoare pentru oamenii care au pus suflet în acele zile și pentru tot ceea ce au primit copiii mei.
Au fost zile simple.
Dar ce dar minunat este, de fapt, simplitatea.
Mă gândesc că, peste ani, copiii mei probabil nu își vor aminti ce jucărie au primit într-o anumită zi sau ce haine au purtat într-o vacanță.
Dar poate își vor aminti că mama era acolo.
Că râdea cu ei.
Că se uda intenționat la bătăile cu apă.
Că mânca înghețată alături de ei fără să îi certe pentru pete.
Că stătea lângă ei pe canapea și se uita la desene animate deși știa toate replicile.
Poate își vor aminti sentimentul acela de siguranță pe care îl aveau dimineața, când se trezeau și știau că nu pleacă nimeni nicăieri. Că ziua este doar a noastră.
Și cred că acesta este cel mai mare lux pe care l-am avut vara aceasta – Timpul
Acum, încet, vara își pregătește rămas-bunul.
Prin magazine au apărut ghiozdanele.
Începem să vorbim despre rechizite, despre program, despre începutul școlii.
Iar eu număr, fără să vreau, zilele rămase până când mă voi întoarce la serviciu.
Nu pentru că nu îmi iubesc munca.
Ci pentru că știu că se încheie o perioadă pe care nu o voi mai trăi niciodată la fel.
Copiii mei cresc.
Fără să îmi ceară voie.
Iar eu încerc să țin pasul cu fiecare centimetru, cu fiecare întrebare nouă, cu fiecare vis pe care îl descopăr în ochii lor.
Maternitatea m-a învățat că nu marile evenimente construiesc copilăria.
Ci după-amiezile aparent banale, piscina din curte.
Pufuleții împărțiți între frați.
Desenele animate văzute îmbrățișați pe canapea.
O înghețată într-o zi toridă.
O mamă care nu se uită la ceas.
Poate că, peste câțiva ani, nici eu nu îmi voi mai aminti toate zilele acestei veri.
Dar sunt sigură că îmi voi aminti cum m-am simțit.
Împlinită.
Liniștită.
Recunoscătoare.
Și incredibil de bogată.
Pentru că adevărata bogăție nu s-a aflat în locurile în care am fost, ci în timpul pe care l-am trăit împreună.
Iar dacă vara aceasta m-a învățat ceva, este că cea mai frumoasă investiție pe care o poate face o mamă nu este într-o vacanță perfectă sau într-o casă impecabilă.
Ci în clipele în care își lasă telefonul deoparte, uită de listele cu lucruri de făcut și alege să fie acolo, cu tot sufletul, pentru că verile trec, copiii cresc, dar iubirea pe care o așezăm în zilele obișnuite rămâne pentru totdeauna

În câțiva ani, poate piscina va rămâne goală, pistoalele cu apă vor fi uitate printr-un sertar, iar desenele animate vor fi înlocuite de alte preocupări. Dar eu voi păstra în inimă vara în care am avut cel mai de preț lucru din lume: timp pentru copiii mei.

Daisy și valurile suferinței. Despre dorul care nu trece odată cu timpul

Gânduri Jurnal Lecții de viață

Am evitat să scriu despre Daisy atât de mult timp. Nu pentru că nu aș fi avut ce spune, ci pentru că fiecare cuvânt despre ea doare. Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, durerea este încă proaspătă și pulsează undeva adânc în inima mea.
În apropierea sărbătorii de Rusalii, mi-am pierdut cățelușa. Daisy. Primul meu „copil”.
A intrat în viața mea în 2018 și, fără să îmi dau seama, a devenit parte din fiecare capitol important al vieții mele. Era o bichoniță albă, cu ochi mari, căprui, și un năsuc negru, rotund, ca o măslină. Dar frumusețea ei nu era doar la exterior. Daisy avea un suflet cum rar întâlnești.
A fost alături de mine în ziua nunții. A fost acasă când mi-am adus pe lume ambii copii. A fost martoră la toate bucuriile, la toate lacrimile, la toate schimbările prin care a trecut familia noastră. A crescut odată cu noi și a făcut parte din ceea ce numeam „acasă”.
Știam că îmbătrânește. Știam că, într-o zi, inevitabil, va veni și momentul despărțirii. Dar în mintea mea acel moment era undeva, foarte departe. Nu eram pregătită să îl trăiesc acum. Și, sincer, nu cred că aș fi fost pregătită vreodată.
Când am pierdut-o, șocul a fost copleșitor.
Casa nu mai era aceeași.
Patul ei a rămas mult timp la locul lui. Păturica ei la fel. Nu am avut puterea să le strâng. Parcă, dacă le lăsam acolo, o parte din ea încă era acasă.
În primele săptămâni aveam impresia că îi aud lătratul din curte sau zgomotul gheruțelor pe ușă, cerând să intre în casă. De fiecare dată, pentru o fracțiune de secundă, inima mea credea că s-a întors. Apoi venea realitatea. Și durea din nou.
Cel mai greu era când ieșeam din casă sau treceam dintr-o cameră în alta. Privirea îmi cădea, fără să vreau, exact acolo unde fusese patul ei. Absența ei devenise o prezență.
Am plâns mult.
Mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată.
Și încă plâng.
În perioada aceea urmăream fiecare postare din grupurile cu animale pierdute. De fiecare dată când apărea o bichoniță albă, sufletul îmi tresărea. Mă uitam la fotografii cu speranța imposibilă că poate… doar poate… este Daisy. Știam că nu are cum să fie. Dar inima refuză uneori să accepte ceea ce mintea știe deja.
Am visat-o de multe ori. În fiecare vis o căutam. Mergeam pe străzi necunoscute, întrebam oameni, deschideam porți, alergam după siluete albe care semănau cu ea. De fiecare dată mă trezeam înainte să o găsesc.
Cred că asta face dorul. Continuă să caute chiar și atunci când știe că nu mai poate găsi.
Fiul meu, care are acum patru ani și jumătate, îi rostește din când în când numele. O amintește atât de firesc, de parcă s-ar aștepta să apară de după colț. De fiecare dată când spune „Daisy”, simt cum mi se strânge inima. Îmi dau seama că nu doar mie îmi lipsește. Și lui îi este dor.
Mulți spun că timpul vindecă. Eu nu cred că vindecă. Cred că învață inima să poarte durerea altfel.
Suferința vine în valuri.
Sunt zile în care pot vorbi despre ea și pot zâmbi amintindu-mi de năzbâtiile ei. Și sunt zile în care văd o bichoniță pe stradă sau îi găsesc o fotografie în telefon și simt că pierderea este la fel de proaspătă ca în prima zi.
Daisy nu a fost „doar un câine”.
A fost prima mea responsabilitate. Prima ființă care m-a învățat ce înseamnă iubirea necondiționată. A fost cea care mă aștepta de fiecare dată când ajungeam acasă, indiferent dacă lipsisem cinci minute sau cinci ore. A fost familia mea.
Iar familia nu încetează să fie familie doar pentru că nu mai este lângă noi.
Nu știu dacă voi înceta vreodată să o caut cu privirea când intru în curte. Nu știu dacă voi înceta să mă gândesc la ea când văd un bichon alb sau dacă voi înceta să o visez.
Dar știu un lucru.
Atât timp cât va exista în amintirile noastre, în poveștile pe care le spunem copiilor și în iubirea pe care i-o purtăm, Daisy nu va dispărea niciodată cu adevărat.
Va continua să trăiască în cel mai frumos loc în care poate rămâne cineva: în inimile celor care au iubit-o.
Te iubesc și îmi este infinit de dor de tine, Daisy. 🤍

Unde am fost? Despre vacanță, dor, un hobby nou și dreptul de a nu face nimic

Gânduri Îndoieli și curaj Jurnal Lecții de viață

Dacă a trecut ceva timp de când nu am mai scris pe Mama în Pași Mici, să știti că nu am uitat sau abandonat scrisul. Dar, ca în orice călătorie, au existat momente în care a trebuit să mă opresc la marginea drumului și pur și simplu… să iau o pauză.
Ultimele luni au fost ca un carusel. A venit vacanța copiilor, cu o mie și una de activități, râsete, haos și energie consumată până la ultima picătură. În același timp, mi-am ascultat un dor mai vechi și mi-am oferit șansa de a începe un hobby nou – un spațiu doar al meu, care mi-a adus liniște, creativitate și bucuria de a face ceva doar pentru mine.
Dar, dincolo de tot ce se vedea la exterior, în sufletul meu a fost o perioadă care m-a secătuit emoțional.
Am trecut prin pierderea cățelușei mele – primul meu „copil”, sufletul care mi-a fost alături atâția ani. Pentru mulți poate a fost „doar un câine”, dar pentru mine a fost parte din familie. Plecarea ei a lăsat un gol pe care încă încerc să îl înțeleg și să îl accept.
Ca și cum asta nu ar fi fost suficient, au urmat controale medicale pentru fiul meu cel mare, investigații, emoții, așteptare și întrebări. Iar apoi a venit diagnosticul: astm bronșic.
Nu a fost doar despre un diagnostic. A fost despre lupta psihică de a-l accepta, despre frica firească a unui părinte, despre sentimentul că ai fi vrut să iei tu totul asupra ta. Au fost zile în care am citit, am întrebat, am plâns și am încercat să învăț cum să gestionăm această nouă realitate. Încă învățăm împreună.
În mijlocul tuturor acestor lucruri, am realizat ceva. Mă simțeam vinovată că nu mai scriu, dar simpla idee de a deschide laptopul mă obosea și mai tare. Blogul, care până atunci fusese refugiul meu, începuse să se transforme într-o presiune.
Așa că am luat o decizie blândă cu mine. Am ales să mă opresc. Să pun pauză. Să nu mai adaug încă o sarcină pe lista mea zilnică.
De multe ori, ca mamă am impresia că la noi vine DSP- ul ( după spusele soțului ) referitor la problema mea cu curățenia , că trebuie să fiu mereu binedispusă, mereu să zâmbesc , mereu să fie totul țiplă, să am energie nelimitată, să fiu perfectă, dar am simțit că nu mai pot.
Aveam nevoie de timp, de liniște ,de momente în care să nu mă simt obligată să creez, să postez sau să demonstrez nimic. Aveam nevoie să respir.
Și știți ceva? Pauza nu m-a îndepărtat de acest loc. Din contră. Mi-a amintit de ce am început să scriu. Nu pentru perfecțiune, nu pentru algoritmi și nici pentru că „trebuie”, ci pentru că îmi place să împărtășesc bucăți din viața mea cu oameni care înțeleg.
Scrisul nu pleacă nicăieri. Iar voi, comunitatea de aici, știți mai bine ca oricine că viața unei mame nu merge întotdeauna după plan.
Așa că mă întorc, încet, fără presiune, exact așa cum spune și numele acestui loc: în pași mici.
Cu inima puțin mai ușoară. Cu dorul care va rămâne mereu pentru cățelușa mea. Cu multe lecții învățate în lunile acestea și cu speranța că vom reuși să gestionăm cât mai bine viața de părinți cu doi copii.
Și, mai ales, mă întorc cu recunoștință. Pentru că ați rămas aici. Pentru că mi-ați dat voie să lipsesc. Pentru că îmi dați voie să fiu autentică, vulnerabilă și imperfectă.
Îți mulțumesc că ești aici.

Lecția de empatie primită la Profi: Când tehnologia te lasă baltă, dar oamenii te dezamăgesc

Întrebări fără răspuns Jurnal Lecții de viață

Să fii mamă înseamnă, de cele mai multe ori, să fii manager de criză. Azi dimineață am trecut printr-o situație la un mic magazin Profi care m-a lăsat cu un gust atât de amar, încât m-a făcut să mă întreb unde naiba a dispărut omenia din comerțul nostru.
Am intrat cu cea mică pentru câteva cumpărături rapide, de până în 60 de lei. La casa de marcat, când să plătesc, POS-ul a refuzat să colaboreze, iar NFC-ul meu dădea eroare. Cu tot bun-simțul, i-am spus doamnei casiere că aș vrea să mai încercăm o dată. Din momentul acela, s-a declanșat „magia”. Pe fața ei s-a citit un deranj profund. Am rugat-o să mă aștepte o secundă să repornesc internetul, dar reacția ei m-a lăsat mască: „Hai, doamnă, că nu aștept după dumneavoastră, că așteaptă lumea la coadă!”.
Să ne înțelegem, erau exact doi oameni în spatele meu. În timp ce încercam să rezolv, cea mică profitase de neatenția mea și făcuse deja câțiva pași mai încolo. L-am sunat rapid pe soțul meu, care mi-a zis că poate ajunge cu bani în 5 minute. Am încercat să ofer soluții omenești casierei: i-am zis să încaseze pe altcineva sau să scoată bonul pe cash până vine soțul, doar să mă lase o secundă să îmi iau fiica de lângă raft.
Aici doamna a devenit de-a dreptul recalcitrantă. S-a răstit că ea nu așteaptă, că trebuie să anuleze bonul și că ocup locul. I-am spus să-l anuleze, dar să nu îmi ia produsele din pungă, pentru că rămân acolo să aștept banii. Văzând că n-am cu cine discuta, m-am salvat singură.

Am zărit un băiat de vreo 16-18 ani în magazin, m-am dus la el, i-am explicat situația și l-am rugat: „Nu te supari, ai cumva BT Pay? Îți trimit eu banii acum și îmi plătești tu cu cardul?”.
Adolescentul a fost extrem de săritor și a acceptat imediat.
Ne-am întors amândoi la casă să plătim, iar „mirobolanta” doamnă, dându-și ochii peste cap, ne-a întrebat pufăind ce mai vrem.

În momentul acela, nu am mai tăcut. I-am spus direct că nu am văzut în viața mea un om atât de dezagreabil cu publicul. I-am bătut obrazul că dânsa are peste 50 de ani, iar eu 30, lucrez și eu cu oamenii, dar așa de urât nu m-am purtat niciodată cu nimeni, mai ales cu o mamă cu un copil mic după ea.

A încercat să se scuze că o ceartă șefii dacă se fac cozi, dar i-am lăsat o replică finală: „Chiar și șefii dumneavoastră ar fi înțeles o situație atât de delicată”.
Am plecat de acolo cu produsele, dar și cu un nod în gât.

Urât, foarte urât, Profi. Meseria de casier este grea, o înțeleg perfect. Dar oare când am încetat să mai fim oameni? Când a devenit o crimă să ți se blocheze cardul pentru două minute?

Capcana din DM: Cum am devenit o „mamă care nu vrea mai mult” pentru că am spus NU unui MLM (Cel mai direct și sincer)

Îndoieli și curaj Jurnal Lecții de viață



Sunt mamă a doi copii minunați și energici. Și pe lângă oboseala cronică și listele nesfârșite de sarcini, port cu mine acea vulnerabilitate pe care cred că o cunoști și tu: teama că nu fac destul. Pentru că îmi cresc comunitatea aici, pe Mamă în pași mici, primesc periodic acel mesaj în privat. Nu știu ce se întâmplă în ultima vreme, dar zici că au ieșit toate mămicile mlm-iste la vânătoare. Parcă sunt trase la indigo, vin cu aceleași texte predefinite și cu o abordare care începe mereu inocent: „Vai, ce scump e cel mic! Câți ani are?”. Sau direct hai sa îți propun o idee de afacere.
La început mă bucuram, credeam că am găsit o altă mămică dornică de conectare. Însă am învățat rapid că în spatele ecranului se află adesea un agent de vânzări de la companii precum Amway, Forever sau Snap, aflat la vânătoare de noi recruți.
Și nu mă înțelegeți greșit: am prietene de la care îmi cumpăr produse care îmi plac de la aceste firme. Nu am o problemă cu brandurile în sine și nici cu cele care aleg să consume sau să recomande ceva ce chiar folosesc cu drag. Problema mea este cu agresivitatea, cu textul la indigo și cu goana oarbă după recrutare.
Scenariul e obositor de previzibil: îți laudă copilul, se plânge de oboseală ca să creeze o falsă conexiune, iar apoi îți oferă „soluția magică” – o afacere de succes de pe telefon, lucrând doar două-trei ore pe zi. Sună tentant, până realizezi că asta înseamnă să cumperi produse scumpe, să îți convingi prietenii să facă la fel și să vânezi alte mame prin mesaje.
Problema cu adevărat enervantă apare în momentul în care refuzi. Atunci masca de mămică înțelegătoare și caldă din poze cade instantaneu. „Se pare că nu toate mămicile care par okay în fotografii sunt okay și în vorbe” mi s-a spus și am rămas Paf. Adică tu ca mama , o altă mamă alegi să îmi arunci astfel de cuvinte  pentru că îți zic ” Nu” sau îți spun sincer – „Sper că nu m -ai adăugat doar pentru a mă recolta”. Când spui „nu”, ești luată imediat la întrebări: „De ce nu vrei măcar să încerci? De ce refuzi o oportunitate pentru copilul tău?”.
Mai nou, dacă le răspunzi tăios sau pui o limită fermă, sar la atac cu faza: „Dacă nu te interesa, de ce nu te-ai uitat la ce postez eu pe profil înainte să-mi răspunzi?”. Păi, mai nene mai, ce facem aici? Acum trebuie să fac pe FBI-ul pe Instagram? Să stau să cercetez istoricul fiecărui om care îmi lasă un comentariu sau îmi dă un mesaj, doar ca să mă asigur că nu vrea să-mi vândă ceva? Dacă îmi scrii în privat, mi se pare de bun simț să spui clar ce vrei, nu să mă pui pe mine să-ți citesc profilul ca pe o investigație.
Dacă nu intri în jocul lor, ești trecută imediat în tabăra mamelor comode sau înguste la minte. Am primit replici care m-au lăsat mască, de genul: „Dacă ai vrea ce e mai bun pentru copilul tău, ai găsi timp” sau „Păcat, credeam că vrei să evoluezi, se vede că te mulțumești cu puțin”.
Este o formă pură de parenting shaming. Tehnica aceasta minune bazează pe inducerea vinovăției: dacă nu vrei să vinzi produsele lor, înseamnă că nu ești o mamă ok. Astăzi înțeleg că aceste fete sunt și ele prinse într-un sistem, dar asta nu înseamnă că mai accept să îmi fie încălcate granițele.
Am învățat că „Nu” este o propoziție întreagă. Nu mai datorez explicații nimănui.Faptul că aleg ca în acele ore de liniște să mă odihnesc sau să mă joc pe covor cu copilul meu, în loc să stau pe profilul tău să văd ce vinzi sau să trimit mesaje spam pe internet, este o dovadă de respect față de mine. Iar dacă cineva insistă și mă judecă, folosesc butonul de block fără nicio remușcare.
Dacă ai primit și tu astfel de mesaje și ai rămas cu un gust amar, vreau să îți amintești că ești o mamă minunată exact așa cum ești. Valoarea ta nu se măsoară în produse vândute. Avem nevoie de sprijin real și de comunitate, nu de strategii de marketing mascate în prietenie.

Data viitoare când cineva încearcă să te facă să te simți vinovată, închide ecranul și mergi mai departe în pașii tăi mici.

Sunt exact pașii potriviți pentru tine și puiul tău.

Sărbători Pascale… mai aparte

Jurnal Lecții de viață Oboseală & emoții

Am fost un pic absentă în ultima perioadă, iar sosirea Sărbătorilor Pascale a coincis, din păcate, cu internarea mea și a fiului meu în spital, dar și cu fiica mea cea mică, care a făcut pneumonie. Iar eu? Cobză de răcită fix în Săptămâna Mare.
Pentru mine și familia mea, Sărbătorile Pascale înseamnă, de obicei, un drum de 5–7 ore către sânul familiei – la socri și la părinții mei. O mică escapadă de acasă… tot acasă. Locul unde pot, din nou, să fiu copil. Unde are altcineva grijă de mine, de copiii mei, de mâncare, de haine… de toate.
Ador sărbătorile, fie că vorbim despre Paște sau Crăciun. Pentru mine înseamnă liniște, răsfăț și acea senzație rară că nu trebuie să fac nimic. Ascultăm, nu judecăm.
Mulțumesc lui Dumnezeu că părinții mei și socrii mei sunt încă alături de noi și, mai ales, sănătoși. Pentru că „acasă” este, fără îndoială, raiul pe pământ. Acolo sunt răsfățată, alintată… și, de cele mai multe ori, mă întorc cu câteva kilograme în plus și, uneori, cu câte o criză de fiere — dar n-aș renunța la asta pentru nimic.
Anul acesta, însă, a fost diferit. Mai aparte.
A trebuit să rămânem acasă. Să nu plecăm nicăieri. Sănătatea celor doi pici ai mei a fost pe primul loc.
Așa că am făcut Paștele… în ritmul nostru.
Ouă roșii, șnițele, chiftele, carne fiartă, sarmale, prăjituri — toate pregătite printre grijă pentru copii: hrănit, culcat, liniștit… totul pe repede înainte, la viteza a treia. Și asta în timp ce încă mă recuperam după boală.
Noi, mamele, chiar suntem niște supereroine.
Sărbătorile Pascale de anul acesta au fost altfel: în liniște, în boală, în pace… în intimitatea casei noastre.
Poate că nu am ajuns „acasă” anul acesta, dar am înțeles ceva important: acasă nu este doar un loc. Este acolo unde suntem împreună, unde ne avem unii pe alții, chiar și în cele mai grele momente.

Discuție copleșitoare cu fiul meu despre inima mea

Bucurii mici Creștem împreună Jurnal Lecții de viață Zile cu sens

La plimbările noastre zilnice, fiecare are rolul lui: eu împing căruciorul Stefaniei, iar Matei pedalează curios înaintea noastră. Sunt momente simple, dar pline de magie — momente în care povestim, ne imaginăm și… „punem țara la cale”, așa cum ne place nouă să spunem.

Într-una dintre aceste plimbări, discuția noastră a luat o întorsătură neașteptat de profundă. Vorbeam despre inimă și despre iubire. Despre cum simțim lucrurile care nu se văd.

I-am spus, cu zâmbetul pe buze:
– Tati mi-a furat inima și m-a făcut să mă îndrăgostesc de el…Mi-a luat inima mea și inima lui ,și așa ai apărut tu și Ștefania, iar acum inima mea e la tine și la ea. Jumătate și jumătate.

Matei s-a oprit o clipă, nedumerit, cu acea seriozitate specifică copiilor care încearcă să înțeleagă lumea:
– Păi cum, mami? Eu am în piept și inima mea și a ta?

Am zâmbit și i-am răspuns simplu:
– Da. La tine în piept bate jumătate din inimioara lui mami și jumătate din a lui tati.

A urmat o nouă întrebare, la fel de sinceră:
– Și la Stefania ce bate?

– Cealaltă jumătate. Jumătate de la tati și jumătate de la mami.

Matei și-a dus mâna la piept și, cu ochii mari, m-a întrebat:
– La mine aici… te am pe tine și pe tati?

L-am privit cu toată dragostea din lume:
– Da. Mereu și pentru totdeauna, în inimioara ta suntem și mami, și tati.

A stat câteva secunde pe gânduri, apoi a concluzionat, cu o logică adorabilă:
– Și până la urmă… eu v-am furat inima.

Am râs și i-am răspuns:

-Da puiule , da !

Și chiar așa e, de 4 ani încoace inima mea bate înafara corpului meu- în copii mei.

Mental load-ul de a fii the Default parent

Gânduri Jurnal Oboseală & emoții

Eu sunt cea care știe când expira laptele, ce șosete nu-i zgârie copilului glezna, unde sunt șervețelele umede și care e jucăria fără de care nu adoarme. Eu știu când e vaccinul, ce trebuie făcut pentru grădiniță, la ce oră închide cabinetul pediatrului, unde am pus termometrul ultima dată și fiecare ce tip de proteină a mâncat în săptămâna în curs.
Eu sunt cea care aude plânsul în miez de noapte, chiar dacă el doarme la doi pași distanță. Eu sunt cea întrebată prima: „unde e bluza?”, „ce mâncăm?”, „ce facem azi?”. Eu sunt Google-ul casei. Default parent.
Și e obositor. Nu e doar lipsa de somn. E faptul că nu pot să-mi golesc niciodată mintea. Că atunci când beau cafeaua, mă gândesc la ce trebuie să spăl , ce trebuie să gătesc. Că atunci când mă prefac că mă relaxez, îmi fac lista de cumpărături. Că atunci când merg la muncă, car cu mine toate deadline-urile de acasă.
E frustrant să aud „dar de ce nu mi-ai spus?”, când eu simt că am spus de o mie de ori.
E frustrant să văd cum „ajutorul” partenerului e privit ca un bonus, dar munca mea e doar normalul, default-ul.
Adevărul crud? Uneori nu vreau să fiu default parent. Vreau să nu știu unde sunt șosetele. Vreau să nu-mi pese că s-a terminat pasta de dinți. Vreau să nu am în minte programările, să nu am grijă de tot. Vreau să fiu doar eu, nu mintea care ține familia întreagă.
Și scriu asta pentru că știu că nu sunt singura. Pentru că multe dintre noi trăim așa, cu iubire imensă pentru copiii noștri, dar și cu o oboseală care nu se vede și nu se spune. Și cred că trebuie spus. Fără perdea.
Nu ca să ne plângem, ci ca să schimbăm ceva. Să cerem nu doar ajutor, ci împărțirea reală a responsabilității. Să nu mai fim singurele care „țin minte”. Pentru că merităm să fim și altceva decât părintele default. Merităm să fim și femei, și oameni, nu doar minți pline de liste invizibile.

Știi când tu ești răcită bocnă, iar ei au doar o formă ușoară?

Gânduri Jurnal Oboseală & emoții

Știi momentele alea când tu ești răcită bocnă, abia respiri, te dor toate, ai vrea doar să stai întinsă și să nu vorbești cu nimeni… iar copiii tăi sunt doar puțin răciți și plini de energie?
Exact așa sunt zilele mele uneori.
Eu cu nasul înfundat, capul greu, vocea pierdută și ochii care se închid singuri de oboseală. Ei? Aleargă, se joacă, râd, vor atenție, vor în brațe, vor să le citesc, vor să mă implic în tot.
Și nu e ca și cum poți spune „pauză”.
Fiica mea cea mică nu înțelege că „mama e bolnavă”. Ea vrea în brațe, vrea să o țin, să o legăn, să fiu acolo pentru ea. Mă trage de pantaloni, plânge dacă plec din cameră, iar eu, cu ultimele puteri, o ridic și o țin aproape.
Fiul meu, chiar dacă e mai mare, tot are nevoie de mine. Vrea să îi răspund, să îl ascult, să îi explic, să îi dau din energia mea… chiar și atunci când eu simt că nu mai am nimic de dat.
Și recunosc, sunt momente în care simt că nu mai pot.
Momente în care mă enervează orice zgomot, în care răbdarea mea dispare complet și în care simt că îmi pierd cumpătul mult mai repede decât mi-aș dori.
Pentru că da… chiar dacă sunt mamă, tot sunt om.
Dar în același timp, în toată oboseala asta, apare ceva.
O mână mică pe obrazul meu.
Un „mama, ești bine?” spus sincer.
O îmbrățișare neașteptată.
Și parcă, pentru câteva secunde, nu mai doare nimic.
Nu există zile libere de la a fi mamă. Nici când ești răcită, nici când ești obosită, nici când ai vrea doar liniște.
Dar există momentele alea mici… care te țin în picioare.
Momentele în care îți dai seama că, chiar și bolnavă, chiar și epuizată, ești tot universul lor.
Și atunci te ridici din nou.
Pentru ei.

Cum mi s-au schimbat prioritățile după ce au apărut copiii mei

Jurnal Maternitate

Viața mea nu mai arată deloc așa cum o știam înainte să devin mamă. Tot ce părea important înainte – biroul ordonat, planurile pentru mine, timpul petrecut „doar cu mine” – acum e pe locul doi. Prioritățile mele s-au schimbat complet și fiecare zi are propriul ritm, dictat de nevoile celor doi copii.
Învăț să îmi împart timpul între râsete și plânsete, între joacă și treburi prin casă, între oboseală și momente rare de liniște. Fiul meu mai mare are momente în care îmi spune ceva atât de sincer și pur, încât îmi topește sufletul. În aceeași zi, fiica mea cea mică poate să fie lipită de mine non-stop, să plângă, să tragă de pantaloni, să facă boacăne sau să împrăștie jucării peste tot. Și totuși, iubirea lor și prezența lor mă fac să mă simt mai vie ca niciodată.
Timpul pentru mine este de multe ori inexistent și, surprinzător, nu mă deranjează. Poate nu voi fi fancy, nu sunt coafată sau tunsă la zi, unghiile mele sunt ciobite, scurte, roase, iar hainele mele sunt mai mult confortabile, de stat în casă. Machiată mă vedeți doar în ocazii rare. Dar în mijlocul creșterii copiilor mei, simt că încep să mă redescopăr. Vreau să scriu, să pictez, să ies peste tot, să încerc noi hobby-uri, să am activitate și să fac lucruri care mă fac să mă simt eu din nou.
Momentan, cititul stă pe locul poate zece în lista mea de priorități. Biblioteca mea aproape că cedează sub greutatea cărților necitite sau
sau nedesfăcute din folie. Dar știu că va veni și timpul meu, când voi putea să mă bucur de fiecare pagină și de fiecare clipă de liniște.
Am învățat să prețuiesc momentele mici: o îmbrățișare neașteptată, un zâmbet, o propoziție spusă din inimă de fiul meu, care îmi topește sufletul. Chiar și atunci când casa arată ca după o tornadă – cu jucării împrăștiate, pereți murdăriți sau vase sparte – simt că toate acestea fac parte din viața noastră reală și din poveștile noastre de familie.
Prioritatea mea a devenit să fiu acolo pentru ei. Nu trebuie să fiu perfectă, nu trebuie să fac totul corect. Trebuie doar să fiu prezentă, să îi iubesc, să îi învăț să fie buni, să respire adânc și să înțeleagă că, uneori, și momentele haotice sunt cele mai frumoase.
Și în fiecare seară, când îi văd adormiți, simt că toate prioritățile mele s-au aliniat exact acolo unde trebuie: în brațele și inimile lor.