Jurnal

Matei și rucsacul de excursie

În dimineața excursiei, rucsacul lui Matei sărea pe loc.

— Abia aștept! a zis rucsacul.

— Să te umplu cu ce? a întrebat Matei.

— Apă, biscuiți… și povești!

Pe drum, rucsacul șoptea:

— Vezi frunza aia roșie? E ca focul toamnei.

— Vezi piatra asta rotundă? E ca o lună mică.

Când au ajuns acasă, Matei l-a golit.

Din el au căzut frunze, pietricele… și un bilețel pe care scria:

„Cel mai bun prieten de excursii: Matei.

Matei și mielușelul pierdut

Într-o seară, Matei nu și-a găsit mielușelul.

A căutat sub pat, pe raft, în coșul cu jucării.

— Aici sunt! a zis o voce mică.

Mielușelul stătea ascuns sub pătură.

— Te-am așteptat să citim povestea de seară!

Matei l-a strâns în brațe și a zis:

— Niciodată nu mergem la culcare fără tine.

 Matei și umbrela care cânta

Într-o dimineață ploioasă, Matei a luat umbrela mamei.

Flup! a deschis-o și…

— Tra-la-laaaa! s-a auzit un cântec vesel.

— Cine cântă? a întrebat Matei.

— Eu, umbrela ta!

Oriunde mergeau, umbrela inventa melodii:

— Pic, pic, pic… dans de nor mic!

— Plop, plop, plop… norul face „hop”!

Matei râdea și băltea prin bălți în ritmul cântecului.

La sfârșit, umbrela i-a șoptit:

— Vezi? Ploaia nu e tristă. E doar muzică lichidă!

De atunci, când plouă, Matei iese afară cu prietena lui cântăreață.

Adio, Didi! Povestea noastra cu suzeta, fara judecata si cu mult suflet

Poate cum știți deja sau cum experimentați multe dintre voi, eu una recunosc deschis: le-am oferit suzetă ambilor mei copii. Am făcut-o atât pentru liniștea mea psihică în anumite momente, cât și pentru confortul și alinarea pe care „Didi” le-o oferea celor mici.

Așa că, din colecția „Ascultăm, nu judecăm”, vă mărturisesc că eu am fost un fan declarat al suzetei! Am folosit-o pentru somn, pentru alinarea colicilor, pentru reglare emoțională și pentru acele clipe în care copilul avea nevoie de un refugiu de siguranță.

Deși am primit o mulțime de critici — atât la primul copil, cât și la al doilea —, eu, ca mamă, am iubit-o pe Didi! Păi, măi nene, nimic nu pune mai rapid butonul de snooze pe plânsete, crize, agitație sau la ora de somn!

La fiul meu cel mare, îmi aduc aminte că eram sub o presiune uriașă din partea familiei extinse. La un moment dat, am zis că ajunge: nu mai voiam să mă stresez atâta și nici să adun nervi din cauza comentariilor celor din jur.

Era undeva prin octombrie, spre sfârșitul primului semestru de grădiniță, când am decis aproape de nicăieri: „Gata, acum scăpăm de Didi!

Cu inima cât un purice, am luat o foarfecă și am tăiat câte un picuț din suzetă, până când am făcut o ditamai gaură chiar în mijloc. Fiul meu avea deja o perioadă în care obișnuia să o mai muște, așa că i-am spus cea mai bună „glumiță” de la momentul respectiv: „Aoleu, au păpat șoriceii Didica!”

Dar vă spun sincer că altă suzetă n-am mai cumpărat! Am tăiat două din start. În casă aveam vreun milion (glumesc, erau vreo 6!), pentru că le căuta pe toate în somn și trebuia să fie mereu una la îndemână.

Așa că, la fiecare tentativă a lui de a lua suzeta și de a o suge sau mesteca, i-o dădeam pe cea „păpată”.

Emoțiile mele la primul somn de amiază și la primul somn de noapte fără suzetă au fost la nivel astrologic!

Dar, aparent, trucul a funcționat de minune. Nu s-a plâns și nu am avut treziri disperate după Didi. În doar 3 zile, etapa suzetei era oficial încheiată.

Fiind la al doilea copil, „Suzi” a fost din nou cea mai bună prietenă — atât a mea, cât și a fetiței mele.

Ștefania (la 1 an și 9 luni) este un fan înrăit Didi! Dacă ar putea, ar băga și 10 în gură deodată, sau ar dormi cu ele în mână și le-ar tot schimba între ele în timp ce doarme.

Se pare însă că luna octombrie este luna renunțării la suzetă în familia noastră.

Ne aflăm din nou în acest punct, iar văzând-o cum adoarme fără Didi… mă încearcă niște emoții uriașe. Recunosc, am și plâns un pic. Parcă renunțarea asta la minunea de suzetă aduce cu ea o etapă inevitabilă de maturizare — un pas mare și important către statutul de toddler în toată regula.

Așa că vă rog să ne țineți pumnii strânși! Sperăm să avem o renunțare ușoară la Didi, blândă și fără prea multe lacrimi — atât din partea Ștefaniei, cât și din partea mea!

P.S. pentru critici: Nu, copiilor mei nu li s-au deformat și nu li s-au stricat nici dințișorii și nici mandibula din cauza suzetei!

Matei și farfuria care nu voia să se golească

Matei mânca supă de legume.

Lingura scotea morcov, cartof, mazăre… dar farfuria era tot plină!

— Ești magică? a întrebat Matei.

— Nu, doar îți vreau burtica plină și puternică! a zis farfuria.

Matei a mâncat, și a mâncat, și a mâncat.

La final, farfuria a oftat fericită:

— Gata, acum ești campionul legumelor!

Când intră mama în „avarie”

După o săptămână și jumătate în care i-am îngrijit pe copii răciți pe rând — timp în care am fost doar infirmieră, bucătar de supe, măsurător de temperaturi și alintător de serviciu —, am zis în sfârșit: „Gata, mi se arată și mie un pic de liniște și odihnă!”
Ce iluzie dulce! Ce glumă bună din partea universului!
Pe la amiază m-am trezit brusc cu nasul înfundat, un val nesfârșit de mucozități și un ochi care a început să-mi curgă de la sine (probabil de la sinusurile blocate, dar mai degrabă de la starea mea generală de epuizare). Exact când să mă bucur că ei sunt bine, mă îmbolnăvesc eu.
Ca mamă, mă îmbolnăvesc mereu ultima.

Când sistemul meu imunitar e la pământ, iar cel nervos e deja în faliment total. Asta îmi mai lipsea mie acum: o gripă, o răceală, ce minune o fi și chestia asta care m-a doborât.
Și pentru că tabloul meu nu era complet, după 3 zile pline de Theraflu, pumni de Vitamina C, ceaiuri fierbinți și miere, pe fiul meu cel mare l-au apucat din nou tusea astmatică și… surpriză! Mucii.
Dacă aveți vreun buton de Eject de pe planeta asta, trimiteți-mi-l vă rog acum!
De ce e îmbolnăvirea mea cel mai greu test?
Pentru că eu nu am concediu medical. Când copiii sunt bolnavi, mă mobilizez din resurse secrete de adrenalină. Când sunt eu bolnavă… casa mea tot trebuie să meargă mai departe, mesele tot trebuie să le pun pe masă, iar tusea copilului tot trebuie să o monitorizez eu, soțul fiind la servici până târziu.
Dar fix când simțeam că sunt la capătul puterilor, fiul meu mi-a oferit o lecție de o dulceață și o bunătate rară.
— Mami, îți aduc o banană? mă întreabă el grijuliu.
— Nu, puiu, că nu mă simt bine… îi răspund eu încet, cu vocea stinsă.
— Dar, mami, banana are vitamine!
În momentele alea mi-am dat seama că toate vorbele mele nu au fost în zadar. N-am avut ce face decat să mănânc banana, pentru că eu însămi i-am învățat mereu că fructele și legumele conțin vitamine bune pentru corp. N-am putut să-mi contrazic propriile învățături!
Așa că, printre lacrimile mele de epuizare și mucii nesfârșiți, cu cei doi copii privindu-mă puțin nedumeriți de starea mea, am mâncat banana. Pentru că așa e corect și sănătos.
Și deși starea mea fizică e tot acolo, inima mi s-a umplut de o căldură enormă. Câteodată, cele mai bune „vitamine” pentru sufletul unei mame vin exact de la mândria de a vedea ce copii buni și empatici crește.

Trec și peste asta. În pași mici, cu șervețele în fiecare buzunar și cu ceaiul meu fierbinte alătu1ri.

Când începe grădinița și vine toamna: Despre muci, otite, medicamente și iluzia că mai poți dormi


Nu am mai scris de ceva vreme. De citit… ce să mai zic? De pe la sfârșitul lui august nu am mai deschis nicio carte. Singurele lecturi din ultima perioadă au fost prospectele de la siropurile de febră (și alea greșit- că nu am citit cu atenție) și instrucțiunile de la aparatul de aerosoli.
Odată cu venirea toamnei și începerea grădiniței, rutina noastră s-a schimbat complet. Cred că toți părinții, de îndată ce copiii intră în colectivitate și încep primele viroze aferente, ajung cu nervii întinși la maxim. Eu una știu sigur că sunt! În doar trei săptămâni am bifat deja patru „răceli” — câte două de căciulă. La un moment dat am zis că-mi iau câmpii și mă duc în pădure, epuizată de stresul constant, de listele interminabile de tratamente și de multitudinea de siropuri și picături pe care trebuie să le administrez zilnic pentru ambii copii.
Ultima rundă de viroze ne-a lovit din plin. Fiul cel mare s-a ales cu o otită congestivă — pentru că, aparent, oricât de mult aș încerca, tot nu îi suflăm nasul cum trebuie sau cât trebuie. Iar pitica cea mică a făcut o combinație delicioasă de laringită cu faringită.
În mijlocul acestui haos, la un moment dat, doamna pediatră ne-a văzut la UPU și mi-a spus cu toată compasiunea:
— Flavia, ar trebui să te odihnești și să dormi și tu.
Efectiv m-a pufnit râsul. Un râs din acela isteric, de om care n-a mai prins un somn legat de săptămâni întregi. Răspunsul meu a venit pe măsură:
— Nu am cum.
Sincer acum, când să mă odihnesc? Când unul face febră din 3 în 3 ore, iar cealaltă tușește chinuitor noaptea în somn? Când îți pui alarma pe telefon din oră în oră ca să-i verifici pe rând? Iar peste zi, scenariul continuă: am cutia de medicamente pregătită pentru fiecare, sesiuni interminabile de aerosoli, plus că — ce să vezi! — copiii mai trebuie și hrăniți, plus că au nevoie de atenție și joacă constantă. Pentru că, dehh, fraza preferată a zilei este: „Mami, m-am plictisit!”.
Mi-am adus aminte că, înainte să o nasc pe fiica mea, pediatra noastră îmi zisese în glumă:
— O să vezi, Flavia, ce-o să mai slăbești când o să îi ai pe amândoi de crescut!
Și eu am așteptat… Am tot așteptat! La cât stres, la câtă agitație și la ce nivel de oboseală am la bord în fiecare zi, ar fi trebuit să fiu deja albă în cap și să am 40 de kilograme. Dar surpriză! Sunt tot pufi-pufi, iar kilogramele mele nu se grăbesc deloc să mă părăsească, ba chiar par foarte atașate de mine.
Dragile mele mame, dacă treceți prin aceeași perioadă și simțiți că sunteți la capătul puterilor între două ture de febră și zece aspirări de năsucuri, vă îmbrățișez strâns. Nu sunteți singure. Suntem multe în aceeași barcă, cu cearcăne până la bărbie, dar cu speranța că va trece și toamna asta… în pași mici.

Vara care mi-a umplut sufletul

Există veri pe care le uiți repede și există veri care rămân în tine.
Vara aceasta va rămâne în mine.
Nu pentru că am făcut lucruri spectaculoase. Nu pentru că am bifat destinații sau vacanțe perfecte. Ci pentru că, pentru o vreme, timpul a avut răbdare cu noi.
Am fost doar noi trei. Eu și cei doi copii ai mei.
Într-o lume care ne cere mereu să alergăm, să producem, să fim eficienți și să facem cât mai multe într-o singură zi, vara aceasta mi-a amintit cât de frumos este să… nu faci nimic.
Să te trezești dimineața fără alarma care îți spune că trebuie să pleci. Să îți bei cafeaua în timp ce doi copii încă își freacă ochii de somn și îți povestesc ce au visat. Să nu te uiți la ceas și să nu calculezi câte minute mai ai până trebuie să ieși pe ușă.
Am avut zile în care am lenevit pe canapea uitându-ne la desene animate.
Zile în care punga de pufuleți era suficientă ca să ne facă fericiți.
Zile în care înghețata se topea pe mâinile copiilor mai repede decât apucau ei să o mănânce, iar eu nu mă grăbeam să șterg fiecare urmă. Pentru că am învățat că uneori dezordinea este semnul unei copilării trăite frumos.
Am avut bătăi cu pistoale cu apă în care râdeam cu toții până nu mai puteam respira.
Ne-am bălăcit în piscina din curte ore întregi, fără să conteze cât este ceasul. Fără să existe gândul acela apăsător că mâine dimineață trebuie să mă trezesc pentru serviciu.
Doar noi.
Doar vara.
Doar copilăria.
Una dintre cele mai frumoase amintiri rămâne săptămâna petrecută la Școala de Vară organizată de biserica noastră ortodoxă. I-am privit pe copii cum se bucură, cum învață, cum își fac prieteni și cum descoperă, cu inocența lor, frumusețea credinței și a comunității. Sunt recunoscătoare pentru oamenii care au pus suflet în acele zile și pentru tot ceea ce au primit copiii mei.
Au fost zile simple.
Dar ce dar minunat este, de fapt, simplitatea.
Mă gândesc că, peste ani, copiii mei probabil nu își vor aminti ce jucărie au primit într-o anumită zi sau ce haine au purtat într-o vacanță.
Dar poate își vor aminti că mama era acolo.
Că râdea cu ei.
Că se uda intenționat la bătăile cu apă.
Că mânca înghețată alături de ei fără să îi certe pentru pete.
Că stătea lângă ei pe canapea și se uita la desene animate deși știa toate replicile.
Poate își vor aminti sentimentul acela de siguranță pe care îl aveau dimineața, când se trezeau și știau că nu pleacă nimeni nicăieri. Că ziua este doar a noastră.
Și cred că acesta este cel mai mare lux pe care l-am avut vara aceasta – Timpul
Acum, încet, vara își pregătește rămas-bunul.
Prin magazine au apărut ghiozdanele.
Începem să vorbim despre rechizite, despre program, despre începutul școlii.
Iar eu număr, fără să vreau, zilele rămase până când mă voi întoarce la serviciu.
Nu pentru că nu îmi iubesc munca.
Ci pentru că știu că se încheie o perioadă pe care nu o voi mai trăi niciodată la fel.
Copiii mei cresc.
Fără să îmi ceară voie.
Iar eu încerc să țin pasul cu fiecare centimetru, cu fiecare întrebare nouă, cu fiecare vis pe care îl descopăr în ochii lor.
Maternitatea m-a învățat că nu marile evenimente construiesc copilăria.
Ci după-amiezile aparent banale, piscina din curte.
Pufuleții împărțiți între frați.
Desenele animate văzute îmbrățișați pe canapea.
O înghețată într-o zi toridă.
O mamă care nu se uită la ceas.
Poate că, peste câțiva ani, nici eu nu îmi voi mai aminti toate zilele acestei veri.
Dar sunt sigură că îmi voi aminti cum m-am simțit.
Împlinită.
Liniștită.
Recunoscătoare.
Și incredibil de bogată.
Pentru că adevărata bogăție nu s-a aflat în locurile în care am fost, ci în timpul pe care l-am trăit împreună.
Iar dacă vara aceasta m-a învățat ceva, este că cea mai frumoasă investiție pe care o poate face o mamă nu este într-o vacanță perfectă sau într-o casă impecabilă.
Ci în clipele în care își lasă telefonul deoparte, uită de listele cu lucruri de făcut și alege să fie acolo, cu tot sufletul, pentru că verile trec, copiii cresc, dar iubirea pe care o așezăm în zilele obișnuite rămâne pentru totdeauna

În câțiva ani, poate piscina va rămâne goală, pistoalele cu apă vor fi uitate printr-un sertar, iar desenele animate vor fi înlocuite de alte preocupări. Dar eu voi păstra în inimă vara în care am avut cel mai de preț lucru din lume: timp pentru copiii mei.

Daisy și valurile suferinței. Despre dorul care nu trece odată cu timpul

Am evitat să scriu despre Daisy atât de mult timp. Nu pentru că nu aș fi avut ce spune, ci pentru că fiecare cuvânt despre ea doare. Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, durerea este încă proaspătă și pulsează undeva adânc în inima mea.
În apropierea sărbătorii de Rusalii, mi-am pierdut cățelușa. Daisy. Primul meu „copil”.
A intrat în viața mea în 2018 și, fără să îmi dau seama, a devenit parte din fiecare capitol important al vieții mele. Era o bichoniță albă, cu ochi mari, căprui, și un năsuc negru, rotund, ca o măslină. Dar frumusețea ei nu era doar la exterior. Daisy avea un suflet cum rar întâlnești.
A fost alături de mine în ziua nunții. A fost acasă când mi-am adus pe lume ambii copii. A fost martoră la toate bucuriile, la toate lacrimile, la toate schimbările prin care a trecut familia noastră. A crescut odată cu noi și a făcut parte din ceea ce numeam „acasă”.
Știam că îmbătrânește. Știam că, într-o zi, inevitabil, va veni și momentul despărțirii. Dar în mintea mea acel moment era undeva, foarte departe. Nu eram pregătită să îl trăiesc acum. Și, sincer, nu cred că aș fi fost pregătită vreodată.
Când am pierdut-o, șocul a fost copleșitor.
Casa nu mai era aceeași.
Patul ei a rămas mult timp la locul lui. Păturica ei la fel. Nu am avut puterea să le strâng. Parcă, dacă le lăsam acolo, o parte din ea încă era acasă.
În primele săptămâni aveam impresia că îi aud lătratul din curte sau zgomotul gheruțelor pe ușă, cerând să intre în casă. De fiecare dată, pentru o fracțiune de secundă, inima mea credea că s-a întors. Apoi venea realitatea. Și durea din nou.
Cel mai greu era când ieșeam din casă sau treceam dintr-o cameră în alta. Privirea îmi cădea, fără să vreau, exact acolo unde fusese patul ei. Absența ei devenise o prezență.
Am plâns mult.
Mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată.
Și încă plâng.
În perioada aceea urmăream fiecare postare din grupurile cu animale pierdute. De fiecare dată când apărea o bichoniță albă, sufletul îmi tresărea. Mă uitam la fotografii cu speranța imposibilă că poate… doar poate… este Daisy. Știam că nu are cum să fie. Dar inima refuză uneori să accepte ceea ce mintea știe deja.
Am visat-o de multe ori. În fiecare vis o căutam. Mergeam pe străzi necunoscute, întrebam oameni, deschideam porți, alergam după siluete albe care semănau cu ea. De fiecare dată mă trezeam înainte să o găsesc.
Cred că asta face dorul. Continuă să caute chiar și atunci când știe că nu mai poate găsi.
Fiul meu, care are acum patru ani și jumătate, îi rostește din când în când numele. O amintește atât de firesc, de parcă s-ar aștepta să apară de după colț. De fiecare dată când spune „Daisy”, simt cum mi se strânge inima. Îmi dau seama că nu doar mie îmi lipsește. Și lui îi este dor.
Mulți spun că timpul vindecă. Eu nu cred că vindecă. Cred că învață inima să poarte durerea altfel.
Suferința vine în valuri.
Sunt zile în care pot vorbi despre ea și pot zâmbi amintindu-mi de năzbâtiile ei. Și sunt zile în care văd o bichoniță pe stradă sau îi găsesc o fotografie în telefon și simt că pierderea este la fel de proaspătă ca în prima zi.
Daisy nu a fost „doar un câine”.
A fost prima mea responsabilitate. Prima ființă care m-a învățat ce înseamnă iubirea necondiționată. A fost cea care mă aștepta de fiecare dată când ajungeam acasă, indiferent dacă lipsisem cinci minute sau cinci ore. A fost familia mea.
Iar familia nu încetează să fie familie doar pentru că nu mai este lângă noi.
Nu știu dacă voi înceta vreodată să o caut cu privirea când intru în curte. Nu știu dacă voi înceta să mă gândesc la ea când văd un bichon alb sau dacă voi înceta să o visez.
Dar știu un lucru.
Atât timp cât va exista în amintirile noastre, în poveștile pe care le spunem copiilor și în iubirea pe care i-o purtăm, Daisy nu va dispărea niciodată cu adevărat.
Va continua să trăiască în cel mai frumos loc în care poate rămâne cineva: în inimile celor care au iubit-o.
Te iubesc și îmi este infinit de dor de tine, Daisy. 🤍