Arhive după dată octombrie 2026

 Matei și umbrela care cânta

Într-o dimineață ploioasă, Matei a luat umbrela mamei.

Flup! a deschis-o și…

— Tra-la-laaaa! s-a auzit un cântec vesel.

— Cine cântă? a întrebat Matei.

— Eu, umbrela ta!

Oriunde mergeau, umbrela inventa melodii:

— Pic, pic, pic… dans de nor mic!

— Plop, plop, plop… norul face „hop”!

Matei râdea și băltea prin bălți în ritmul cântecului.

La sfârșit, umbrela i-a șoptit:

— Vezi? Ploaia nu e tristă. E doar muzică lichidă!

De atunci, când plouă, Matei iese afară cu prietena lui cântăreață.

Adio, Didi! Povestea noastra cu suzeta, fara judecata si cu mult suflet

Poate cum știți deja sau cum experimentați multe dintre voi, eu una recunosc deschis: le-am oferit suzetă ambilor mei copii. Am făcut-o atât pentru liniștea mea psihică în anumite momente, cât și pentru confortul și alinarea pe care „Didi” le-o oferea celor mici.

Așa că, din colecția „Ascultăm, nu judecăm”, vă mărturisesc că eu am fost un fan declarat al suzetei! Am folosit-o pentru somn, pentru alinarea colicilor, pentru reglare emoțională și pentru acele clipe în care copilul avea nevoie de un refugiu de siguranță.

Deși am primit o mulțime de critici — atât la primul copil, cât și la al doilea —, eu, ca mamă, am iubit-o pe Didi! Păi, măi nene, nimic nu pune mai rapid butonul de snooze pe plânsete, crize, agitație sau la ora de somn!

La fiul meu cel mare, îmi aduc aminte că eram sub o presiune uriașă din partea familiei extinse. La un moment dat, am zis că ajunge: nu mai voiam să mă stresez atâta și nici să adun nervi din cauza comentariilor celor din jur.

Era undeva prin octombrie, spre sfârșitul primului semestru de grădiniță, când am decis aproape de nicăieri: „Gata, acum scăpăm de Didi!

Cu inima cât un purice, am luat o foarfecă și am tăiat câte un picuț din suzetă, până când am făcut o ditamai gaură chiar în mijloc. Fiul meu avea deja o perioadă în care obișnuia să o mai muște, așa că i-am spus cea mai bună „glumiță” de la momentul respectiv: „Aoleu, au păpat șoriceii Didica!”

Dar vă spun sincer că altă suzetă n-am mai cumpărat! Am tăiat două din start. În casă aveam vreun milion (glumesc, erau vreo 6!), pentru că le căuta pe toate în somn și trebuia să fie mereu una la îndemână.

Așa că, la fiecare tentativă a lui de a lua suzeta și de a o suge sau mesteca, i-o dădeam pe cea „păpată”.

Emoțiile mele la primul somn de amiază și la primul somn de noapte fără suzetă au fost la nivel astrologic!

Dar, aparent, trucul a funcționat de minune. Nu s-a plâns și nu am avut treziri disperate după Didi. În doar 3 zile, etapa suzetei era oficial încheiată.

Fiind la al doilea copil, „Suzi” a fost din nou cea mai bună prietenă — atât a mea, cât și a fetiței mele.

Ștefania (la 1 an și 9 luni) este un fan înrăit Didi! Dacă ar putea, ar băga și 10 în gură deodată, sau ar dormi cu ele în mână și le-ar tot schimba între ele în timp ce doarme.

Se pare însă că luna octombrie este luna renunțării la suzetă în familia noastră.

Ne aflăm din nou în acest punct, iar văzând-o cum adoarme fără Didi… mă încearcă niște emoții uriașe. Recunosc, am și plâns un pic. Parcă renunțarea asta la minunea de suzetă aduce cu ea o etapă inevitabilă de maturizare — un pas mare și important către statutul de toddler în toată regula.

Așa că vă rog să ne țineți pumnii strânși! Sperăm să avem o renunțare ușoară la Didi, blândă și fără prea multe lacrimi — atât din partea Ștefaniei, cât și din partea mea!

P.S. pentru critici: Nu, copiilor mei nu li s-au deformat și nu li s-au stricat nici dințișorii și nici mandibula din cauza suzetei!

Matei și farfuria care nu voia să se golească

Matei mânca supă de legume.

Lingura scotea morcov, cartof, mazăre… dar farfuria era tot plină!

— Ești magică? a întrebat Matei.

— Nu, doar îți vreau burtica plină și puternică! a zis farfuria.

Matei a mâncat, și a mâncat, și a mâncat.

La final, farfuria a oftat fericită:

— Gata, acum ești campionul legumelor!

Când intră mama în „avarie”

După o săptămână și jumătate în care i-am îngrijit pe copii răciți pe rând — timp în care am fost doar infirmieră, bucătar de supe, măsurător de temperaturi și alintător de serviciu —, am zis în sfârșit: „Gata, mi se arată și mie un pic de liniște și odihnă!”
Ce iluzie dulce! Ce glumă bună din partea universului!
Pe la amiază m-am trezit brusc cu nasul înfundat, un val nesfârșit de mucozități și un ochi care a început să-mi curgă de la sine (probabil de la sinusurile blocate, dar mai degrabă de la starea mea generală de epuizare). Exact când să mă bucur că ei sunt bine, mă îmbolnăvesc eu.
Ca mamă, mă îmbolnăvesc mereu ultima.

Când sistemul meu imunitar e la pământ, iar cel nervos e deja în faliment total. Asta îmi mai lipsea mie acum: o gripă, o răceală, ce minune o fi și chestia asta care m-a doborât.
Și pentru că tabloul meu nu era complet, după 3 zile pline de Theraflu, pumni de Vitamina C, ceaiuri fierbinți și miere, pe fiul meu cel mare l-au apucat din nou tusea astmatică și… surpriză! Mucii.
Dacă aveți vreun buton de Eject de pe planeta asta, trimiteți-mi-l vă rog acum!
De ce e îmbolnăvirea mea cel mai greu test?
Pentru că eu nu am concediu medical. Când copiii sunt bolnavi, mă mobilizez din resurse secrete de adrenalină. Când sunt eu bolnavă… casa mea tot trebuie să meargă mai departe, mesele tot trebuie să le pun pe masă, iar tusea copilului tot trebuie să o monitorizez eu, soțul fiind la servici până târziu.
Dar fix când simțeam că sunt la capătul puterilor, fiul meu mi-a oferit o lecție de o dulceață și o bunătate rară.
— Mami, îți aduc o banană? mă întreabă el grijuliu.
— Nu, puiu, că nu mă simt bine… îi răspund eu încet, cu vocea stinsă.
— Dar, mami, banana are vitamine!
În momentele alea mi-am dat seama că toate vorbele mele nu au fost în zadar. N-am avut ce face decat să mănânc banana, pentru că eu însămi i-am învățat mereu că fructele și legumele conțin vitamine bune pentru corp. N-am putut să-mi contrazic propriile învățături!
Așa că, printre lacrimile mele de epuizare și mucii nesfârșiți, cu cei doi copii privindu-mă puțin nedumeriți de starea mea, am mâncat banana. Pentru că așa e corect și sănătos.
Și deși starea mea fizică e tot acolo, inima mi s-a umplut de o căldură enormă. Câteodată, cele mai bune „vitamine” pentru sufletul unei mame vin exact de la mândria de a vedea ce copii buni și empatici crește.

Trec și peste asta. În pași mici, cu șervețele în fiecare buzunar și cu ceaiul meu fierbinte alătu1ri.

Când începe grădinița și vine toamna: Despre muci, otite, medicamente și iluzia că mai poți dormi


Nu am mai scris de ceva vreme. De citit… ce să mai zic? De pe la sfârșitul lui august nu am mai deschis nicio carte. Singurele lecturi din ultima perioadă au fost prospectele de la siropurile de febră (și alea greșit- că nu am citit cu atenție) și instrucțiunile de la aparatul de aerosoli.
Odată cu venirea toamnei și începerea grădiniței, rutina noastră s-a schimbat complet. Cred că toți părinții, de îndată ce copiii intră în colectivitate și încep primele viroze aferente, ajung cu nervii întinși la maxim. Eu una știu sigur că sunt! În doar trei săptămâni am bifat deja patru „răceli” — câte două de căciulă. La un moment dat am zis că-mi iau câmpii și mă duc în pădure, epuizată de stresul constant, de listele interminabile de tratamente și de multitudinea de siropuri și picături pe care trebuie să le administrez zilnic pentru ambii copii.
Ultima rundă de viroze ne-a lovit din plin. Fiul cel mare s-a ales cu o otită congestivă — pentru că, aparent, oricât de mult aș încerca, tot nu îi suflăm nasul cum trebuie sau cât trebuie. Iar pitica cea mică a făcut o combinație delicioasă de laringită cu faringită.
În mijlocul acestui haos, la un moment dat, doamna pediatră ne-a văzut la UPU și mi-a spus cu toată compasiunea:
— Flavia, ar trebui să te odihnești și să dormi și tu.
Efectiv m-a pufnit râsul. Un râs din acela isteric, de om care n-a mai prins un somn legat de săptămâni întregi. Răspunsul meu a venit pe măsură:
— Nu am cum.
Sincer acum, când să mă odihnesc? Când unul face febră din 3 în 3 ore, iar cealaltă tușește chinuitor noaptea în somn? Când îți pui alarma pe telefon din oră în oră ca să-i verifici pe rând? Iar peste zi, scenariul continuă: am cutia de medicamente pregătită pentru fiecare, sesiuni interminabile de aerosoli, plus că — ce să vezi! — copiii mai trebuie și hrăniți, plus că au nevoie de atenție și joacă constantă. Pentru că, dehh, fraza preferată a zilei este: „Mami, m-am plictisit!”.
Mi-am adus aminte că, înainte să o nasc pe fiica mea, pediatra noastră îmi zisese în glumă:
— O să vezi, Flavia, ce-o să mai slăbești când o să îi ai pe amândoi de crescut!
Și eu am așteptat… Am tot așteptat! La cât stres, la câtă agitație și la ce nivel de oboseală am la bord în fiecare zi, ar fi trebuit să fiu deja albă în cap și să am 40 de kilograme. Dar surpriză! Sunt tot pufi-pufi, iar kilogramele mele nu se grăbesc deloc să mă părăsească, ba chiar par foarte atașate de mine.
Dragile mele mame, dacă treceți prin aceeași perioadă și simțiți că sunteți la capătul puterilor între două ture de febră și zece aspirări de năsucuri, vă îmbrățișez strâns. Nu sunteți singure. Suntem multe în aceeași barcă, cu cearcăne până la bărbie, dar cu speranța că va trece și toamna asta… în pași mici.