Jurnal

Nu știu voi, dar eu nu sunt genul de om care are răbdare să stea lipit de televizor sau să urmărească știrile. Cu toate astea, mediul online vuiește de zile întregi despre ce s-a întâmplat cu copilul de 15 ani din județul Timiș, ucis de alți copii, de 13 și 15 ani. Și chiar dacă nu am vrut, informația a ajuns la mine. Brutal. Ca un pumn în stomac.
Am stat mult să mă gândesc dacă să scriu sau nu despre asta, pentru că mi-a lăsat un gust amar, acru, greu de dus. Sunt mamă a doi copii, pe care îi iubesc nespus, iar ceea ce am citit mi se pare pur și simplu terifiant. Nu pot să nu mă întreb: de unde, Doamne iartă-mă, doi copii pot premedita o crimă cu o lună înainte? De unde doi copii stau, calculează, planifică și ajung să ucidă un alt copil cu toporul, să-l înjunghie, apoi să-l incendieze și să-l îngroape în propria curte?
În ce fel de film de groază psihologic am ajuns să trăim? În ce realitate în care copiii ajung personaje principale în scenarii care, până nu demult, țineau de filme cu tulburări grave de comportament? De unde știe un copil cum să omoare? Cum să acopere urmele? Cum să gândească pașii unei crime?
Părerile sunt împărțite. Se caută vinovați: părinții, familia, anturajul, situația financiară, mediul social, starea emoțională. Și poate că fiecare are o parte din vină. Dar eu, în momentul ăsta, sunt mai mult decât tristă. Sunt revoltată.
Pentru că eu știu sigur un lucru: când eram copii, existau limite. Nu aveam voie să ne uităm la filme sau emisiuni cu semnul „interzis minorilor”. Eram trimiși la somn, în altă cameră, sau pur și simplu se schimba canalul. Internetul nu exista sau nu era peste tot, iar accesul la informație nu era nelimitat, nefiltrat, necontrolat.
Astăzi, internetul zumzăie de absolut orice îți poți imagina. TikTok, fără să mă înțelegeți greșit, mi se pare o formă de îndobitocire în masă pentru copii foarte mici, preadolescenți, adolescenți și chiar tineri. ASMR-uri fără sens, provocări în urma cărora au murit copii, expunere nudă pe platforme de socializare, acces liber la aplicații de dating, la conținut violent, pornografie, lupte, crime — și mult prea puțin interes pentru cărți, literatură, psihologie, valori, credință.
Da, știu, vremurile s-au schimbat. Da, tehnologia a avansat. Da, copiii de azi par că se nasc cu telefonul în mână. Dar libertatea asta totală, nefiltrată, fără limite clare, nu este pentru copii. Oricât de mult ne-ar sări lumea în cap pentru afirmația asta.
Nu, nu este normal să lăsăm un copil de 4, 5, 7 ani să „rupă” TikTok-ul sau YouTube-ul ore în șir. Nu este normal să creștem copii fără filtre, fără control, fără discuții reale despre ce văd, ce simt și ce înțeleg din tot haosul ăsta digital.
Am văzut și știu că astăzi există consilieri psihologici, consilieri psiho-emoționali în școli și grădinițe. Pe vremea noastră nu exista așa ceva. Și poate tocmai pentru că lumea de azi apasă atât de tare pe psihicul copiilor, e nevoie mai mult ca oricând de adulți prezenți, implicați, atenți.
Nu spun că tehnologia este răul absolut. Nu spun că internetul trebuie demonizat. Spun doar că nu este un babysitter. Nu este un educator. Și sigur nu este un înlocuitor pentru părinți.
Cazul din Timiș nu este doar o știre șocantă. Este un semnal de alarmă care ar trebui să ne zdruncine pe toți. Pentru că atunci când un copil ajunge să ucidă un alt copil, problema nu mai este doar a unei familii sau a unui sat. Este o problemă de societate, de valori, dee limite, de responsabilitate.
Mesajul meu către părinți și către mine în același timp este simplu și dur: copiii noștri nu au nevoie de mai mult internet, ci de mai multă prezență. Nu au nevoie de libertate totală, ci de limite. Nu au nevoie să fie „la fel ca ceilalți”, ci protejați. Educația nu înseamnă doar școală și note bune. Înseamnă valori, empatie, responsabilitate și atenție constantă.
Nu putem controla lumea. Dar putem controla ce intră în casa noastră. Și în mintea copiilor noștri.
Iar dacă nu o facem noi, o va face altcineva. Și nu întotdeauna cu intenții bune.

Nu știu cum e la voi, dar pentru mine ziua de duminică – și mai ales seara de duminică – este cea mai obositoare din săptămână. Și nu înțeleg de ce.
Da, suntem toată familia acasă. Da, e o zi „chill”. Și totuși, seara sunt frântă mai ceva ca într-o zi obișnuită din timpul săptămânii.
După o trezire mult prea matinală, pe la 7–8 (la care încă sper și încă mă rog ca, măcar o dată, să fie o duminică cu trezire la 9–10), copiii au energie cât pentru zece. Nici măcar cafeaua nu mă mai ajută. În timpul săptămânii o beau rece, pentru că nu-mi place să o tot reîncălzesc la microunde – de patru ani se bea rece.
Joacă, alergătură, mese, „ce gătim astăzi?”, totul pe repede înainte, doar-doar să nu depășim ora de masă a copiilor.
Somnul de prânz… nu vă mint: de patru ani dorm cu copiii. Este sfânt. Literă de lege. Toată familia doarme duminica la prânz, de la mic la mare.
Cu vremea aceasta capricioasă, nici ieșitul afară nu prea îți priește. Dar fiul cel mare mă convinge să jucăm fotbal la -3 grade. Eu „mă joc” dârdâind, cu gândul doar la căsuța caldă.
Pitica… oooh, pitica este și ea în etapa în care ar vrea tot afară, deși năsucul îi este înghețat, iar obrajorii i s-au colorat între timp.
Așa că ne jucăm fotbal în frig sau facem plimbări în cerc prin curte, cu pitica de mână.
Băița de seară – pentru ei este o senzație. Îi spăl uneori mecanic, alteori stau în genunchi în fața căzii și îi privesc cum se joacă. Și mă topesc de drag și de dor.
Parcă aș vrea să mă spele și pe mine cineva și să mă pună în pătuț.
Lăpticul de seară, desenele, drăgălășeniile, îmbrățișările, pupicii și poveștile care parcă nu s-ar mai termina…
Dar sunt mici și Moș Ene vine ușor pe la gene. Trupșoarele li se înmoaie, respirația devine mai calmă, mai adâncă. Adorm. Și, de multe ori, parcă parca si eu as adormi de multe ori deodata cu ei ( chiar adorm uneori ) – Ascultăm , nu judecăm.
Noapte bună puișori.

Băiatul meu cel mare are 4 ani.
Patru ani de când merg prin viață altfel. Mai încet, mai atent, în pași mici.

La mulți ani copilului care m-a făcut mamă.
Copilului care m-a învățat să mai stau pe loc, să respir, să fiu prezentă.
Copilului care m-a maturizat fără să-mi ceară voie și care m-a învățat ce înseamnă cu adevărat prioritățile.

La mulți ani copilului care m-a schimbat.
Care mi-a rearanjat viața, gândurile, valorile.
Care m-a făcut să văd clar ce contează și ce poate aștepta.

Este copilul care îmi testează limitele zi de zi.
Copilul care m-a mai căruntit puțin, dar m-a făcut infinit mai bogată pe dinăuntru.

De când ai venit pe lume ai fost un bebeluș determinat, puternic, curios.
Încăpățânat în felul tău și hotărât să descoperi lumea pe cont propriu.
Primele tale zâmbete, primii pași, primele cuvinte ne-au ținut mereu cu inima plină și emoția la maximum.

Deși semeni cu tatăl tău, mi-ai furat mie determinarea, personalitatea puternică și încăpățânarea.
E ceva aproape magic să mă regăsesc în tine.
Să mă văd din nou, dar mai curajoasă, mai liberă, prin ochii tăi.

Ai devenit și devii pe zi ce trece un copil mare, cu multă iubire de oferit.
Cu energie fără sfârșit, cu o minte isteață și o inimă larg deschisă.

Noi, mami și tati, vom fi mereu aici.
În spatele tău, lângă tine, uneori în umbra ta.
Cu pași mici, gata să te ținem de mână, să te strângem în brațe, să fim locul sigur în care poți reveni oricând.

Te iubim, copilul nostru.
Astăzi, la 4 ani.
Și în fiecare zi care va urma.

Nu știu cum să vă spun, dar ziua aceea de decembrie am așteptat-o cu sufletul la gură.

De ce? Pentru că fiul meu avea prima serbare la care participam noi, ca părinți.

Totul a fost ținut secret între pitici și doamnele educatoare. Nu am avut nicio poezie de repetat acasă, nici colinde, nimic care să ne dea vreun indiciu. Așteptarea a fost cu atât mai intensă.

Când a început serbarea, am devenit mai nerăbdătoare decât un copil căruia îi dai un ou Kinder și îl rogi să aștepte câteva secunde.

Intrarea copiilor pe scenă a fost un moment de-a dreptul magic. Toți, cu lumânări în mâini, îmbrăcați în costumașe albe… O priveliște de-a dreptul angelică.

De la primele apariții, lacrimile au început să mi se rostogolească pe obrajii deja roșii. Poate de emoție , de momentur pur și inocent, poate de nostalgie , gândindu-mă că, am ajuns să particip la serbarea copilului meu .

Vreți să vă spun ceva? Când l-am auzit pe fiul meu spunând poezia, mi s-au înmuiat picioarele. Iar la finalul ei îmi venea să strig cât mă țineau plămânii: „Bineeee, Matei!”

Dansul fetițelor a fost dureros de emoționant, până la lacrimi.

Dansul băiețeilor l-am privit cu sufletul la gură. Cred că mi-am pierdut lacrimile pe drum, pentru că de data asta nu am mai plâns.

Întâlnirea cu Moșul și „neaua” care cădea din cer pe scenă? Spectaculos chiar și pentru mine, ca adult. Dar pentru un copil… de-a dreptul magic.

Inima mea cred că s-a oprit în loc în momentul în care copilul meu m-a zărit și a vrut să vină la mine. În gândul meu era doar: „Gata, acum nu mai stă pe scenă.” Dar a fost un copil cuminte și s-a întors la locul lui, lângă ceilalți copii.

Pot spune cu mâna pe inimă că participarea la prima serbare a copilului meu a fost și va rămâne una dintre cele mai prețioase amintiri.

Pe lângă toate emoțiile, mai era și bebelușa, care avea ora de somn. A dormit aproape toată serbarea frățiorului ei, la mine în brațe. Am stat în picioare, legănând, până nu mi-am mai simțit mâinile, spatele și picioarele la final.

Dar a meritat.

Totul a meritat pentru această primă serbare — pură, inocentă și cu o încărcătură emoțională imensă.

O amintire pe care o voi purta mereu în inimă.

Am să fur spusele doamnei educatoare :
Astăzi a fost despre pași mici transformați în pași siguri, despre emoții depășite și visuri care prind contur. ❤️