Nu am mai scris de ceva vreme. De citit… ce să mai zic? De pe la sfârșitul lui august nu am mai deschis nicio carte. Singurele lecturi din ultima perioadă au fost prospectele de la siropurile de febră (și alea greșit- că nu am citit cu atenție) și instrucțiunile de la aparatul de aerosoli.
Odată cu venirea toamnei și începerea grădiniței, rutina noastră s-a schimbat complet. Cred că toți părinții, de îndată ce copiii intră în colectivitate și încep primele viroze aferente, ajung cu nervii întinși la maxim. Eu una știu sigur că sunt! În doar trei săptămâni am bifat deja patru „răceli” — câte două de căciulă. La un moment dat am zis că-mi iau câmpii și mă duc în pădure, epuizată de stresul constant, de listele interminabile de tratamente și de multitudinea de siropuri și picături pe care trebuie să le administrez zilnic pentru ambii copii.
Ultima rundă de viroze ne-a lovit din plin. Fiul cel mare s-a ales cu o otită congestivă — pentru că, aparent, oricât de mult aș încerca, tot nu îi suflăm nasul cum trebuie sau cât trebuie. Iar pitica cea mică a făcut o combinație delicioasă de laringită cu faringită.
În mijlocul acestui haos, la un moment dat, doamna pediatră ne-a văzut la UPU și mi-a spus cu toată compasiunea:
— Flavia, ar trebui să te odihnești și să dormi și tu.
Efectiv m-a pufnit râsul. Un râs din acela isteric, de om care n-a mai prins un somn legat de săptămâni întregi. Răspunsul meu a venit pe măsură:
— Nu am cum.
Sincer acum, când să mă odihnesc? Când unul face febră din 3 în 3 ore, iar cealaltă tușește chinuitor noaptea în somn? Când îți pui alarma pe telefon din oră în oră ca să-i verifici pe rând? Iar peste zi, scenariul continuă: am cutia de medicamente pregătită pentru fiecare, sesiuni interminabile de aerosoli, plus că — ce să vezi! — copiii mai trebuie și hrăniți, plus că au nevoie de atenție și joacă constantă. Pentru că, dehh, fraza preferată a zilei este: „Mami, m-am plictisit!”.
Mi-am adus aminte că, înainte să o nasc pe fiica mea, pediatra noastră îmi zisese în glumă:
— O să vezi, Flavia, ce-o să mai slăbești când o să îi ai pe amândoi de crescut!
Și eu am așteptat… Am tot așteptat! La cât stres, la câtă agitație și la ce nivel de oboseală am la bord în fiecare zi, ar fi trebuit să fiu deja albă în cap și să am 40 de kilograme. Dar surpriză! Sunt tot pufi-pufi, iar kilogramele mele nu se grăbesc deloc să mă părăsească, ba chiar par foarte atașate de mine.
Dragile mele mame, dacă treceți prin aceeași perioadă și simțiți că sunteți la capătul puterilor între două ture de febră și zece aspirări de năsucuri, vă îmbrățișez strâns. Nu sunteți singure. Suntem multe în aceeași barcă, cu cearcăne până la bărbie, dar cu speranța că va trece și toamna asta… în pași mici.
Când începe grădinița și vine toamna: Despre muci, otite, medicamente și iluzia că mai poți dormi
Vizitat de 100 ori, 1 vizite astăzi